1985 Sven Hassel Comisarul

în d 'recţia mea, apoi Micuţul, care dispare şi el în sala imensă în care medicii taie încontinuu picioare şi braţe,
deschid pântece, aesiac cranii, într-o activitate ameţitoare.
177
Sanitarii protejaţi de şorţuri lungi de cauciuc gonesc agitaţi de colo-colo, luptând permanent cu moartea, în
aceasta camera nu există diferenţe de grad. Ofiţerii zac laolaltă cu soldaţii de rând — un morman de epave
umane. Figurile dure, prusace, se schimonosesc, implorând ajutor. Cei care au cu ce plăti — bani, bijuterii,
ceasuri, alcool, ţigări şi altele — încearcă să-şi cumpere dreptul la eticheta verde. Preţul creşte continuu.
„Negustorii" sunt cuprinşi de panică. Etichetele verzi îţi dau dreptul de a scăpa de bombardament şi de
siberienii fanatici, pătrunşi de febra victoriei insuflată de propaganda lui Ilya Ehrenburg.
Mă simt ca o coajă de nucă pe o mare învolburată. Totul se mişcă în jurul meu. O sete arzătoare mă face să
tânjesc după apă rece ca gheaţa. Un chip înceţoşat apare deasupra mea. — Luaţi-1! se aude un glas.
Simt că se ridică targa. Vreau să protestez, dar nu am putere. Sunt aruncat peste un perete de scândură şi mă
prăvălesc cu zgomot deasupra unei grămezi de cadavre îngheţate.
Un alt leş aterizează peste mine. O duhoare insuportabilă de carne putredă îmi invadează nările.
Realizez îngrozit că m-au aruncat laolaltă cu cadavrele,
convinşi că sunt mort.
Un picior amputat zboară şi se izbeşte de peretele opus cu un bubuit scurt. După el e aruncat un cadavru
dezbrăcat, cu o gaură imensă în spinare, din care îi atârnă plămânii ca două
băşici sparte.
încerc să ţip, dar nu reuşesc să scot nici un sunet. Dacă nu ies cumva de aici, mă vor îngropa împreună cu
toate hoiturile. Echipa de gropari e formată din prizonieri ruşi, care nu se vor sinchisi să verifice dacă
printre morţi mai e careva în viaţă. Ca orice prizonier de război, vor executa apatici ordinele, îmi pipăi
pieptul şi apuc plăcuţa de identitate. Lipseşte o jumătate din ea.
Nu mai încape nici o îndoială. M-au înregistrat deja ca decedat.
Apuc disperat o mână îngheţată, care se desprinde imediat de
restul corpului.
O arunc înfiorat şi bâjbâi prin întuneric, dar mâinile mele nu ating decât feţele înţepenite ale morţilor.
Reuşesc să mă ridic prin masa compactă a leşurilor contorsionate. Ajung deasupra şi am senzaţia că alunec
pe un jgheab, departe, cât mai departe de
acest abator cumplit.
Nu-mi amintesc ce s-a mai întâmplat până în clipa în care simt că mă înşfacă nişte mâini şi mă trag în sus.
Mă trezesc învăluit într-o lumină orbitoare-.
Un bărbat spune ceva în limba rusă. Mă aşează undeva departe de mormanul de cadavre şi aud un râs
zgomotos. Vocile nemţilor se întrepătrund cu cele ale ruşilor.
__ \m trăit s-o văd şi p-asta! Omul trăieşte încă! Un rus cu căciulă imensă de blană mă ridică şi mă duce
înapoi pe ° idorul ca\d^ unde aşteaptă un Sanităts-Feldwebel.
c __ Ce dracu'! Altădată să fii măi atent! E destul de neplăcut
ă azvârli oamenii în groapa comună înainte să moară. Nu
permit asemenea scăpări!
v __ Da, gospodin, răspunde rusul cu o indiferenţă totală.
__ Pune-1 la coadă, alături de ceilalţi, ordonă Feldwebelul
irascibil. S-a mai domolit treaba în sala de operaţie. Cei de-acolo vor putea să aibă acum grijă de un tip ca
ăsta, care refuză cu încăpăţânare să moară!
Mă aşează pe o saltea de paie şi pleacă amândoi. Vomit şi
sunt pe cale să mă înec cu fierea amară. Durerea mă sfâşie.
Postul de infirmerie se cutremură. Se dezlănţuie un foc de
artilerie prelung. Când întorc capul spre fereastră, zăresc
fulgerul unei explozii. Nu-mi dau seama dacă fusese provocată
de ai noştri sau de ruşi.
O' mână îngălbenită se iveşte de sub o pătură murdară, întind şi eu mâna, dar nu reuşesc s-o ating
pe cealaltă.
Morgenrot, morgenrot, Leuchtesi mir zum friihen Tod...*
fredonează bărbatul întins pe o targa alături de mine: buzele sale învineţite sunt schimonosite într-un rânjet
animalic. Se ridica pe jumătate şi mă fixează cu o privire ciudată, stinsă. Se întinde la loc, suspinând adânc.
Capul îi atârnă într-o parte: gâtul prea lung şi prea subţire i se leagănă fără vlagă.
Un colonel-medic obez, cu un chip palid de mort, mă cercetează cu ochi obosiţi. Pare că socoteşte
punctajul, întrebându-se ce să facă cu mine.
— Tu eşti individul care s-a încăpăţânat să nu moară? întreabă el, luând un instrument sclipitor din mâna