1985 Sven Hassel Comisarul

Fug disperat şi mă ciocnesc de un puşcăriaş înnebunit care învârte într-o mână o legătură uriaşă de chei şi
în cealaltă un
pistol.
Primul glonţ al automatului îl nimereşte drept ,în inimă: moare înainte să atingă pământul. O piatră imensă
mă loveşte puternic în piept, îmi pierd aerul din plămâni şi cad cu faţa în
135
zăpadă. Oare cât am zăcut aşa? !n clipa în care îmi revin, aud vocile guturale ale unor ruşi. Unul mă loveşte
brutal cu piciorul, dar, în ciuda durerii, reuşesc să tac. Apoi pleacă în fugă, în timp ce puştile-mitralierâ continuă
să latre.
Ştiu că e periculos-să stau prea mult culcat fără să.primesc ajutor. Aş putea îngheţa şi aş muri. Sau aş putea muri
din cauza loviturii. Simt că-mi arde pieptul, iar junghiurile devin din ce în ce mai dureroase. Pretutindeni zăresc
siluete întunecate fugind. E imposibil să-mi dau seama care sunt ruşi şi care nemţi. Limbi lungi de foc ţâşnesc
printre gratiile/erestrelor de la etajul şase, din aripa în care se află femeile, în lumina flăcărilor, disting umbrele
celor care se agaţă de gratiile înroşite ale ferestrelor, în câteva clipe, omul e transformat într-o mumie
carbonizată.
— Ce dracu' te-ai tolănit aici? Te lăfăi în mocirla comunismului rusesc? mă întreabă Porta,
aplecându-se deasupra mea. Unde te-au nimerit?
— în piept, icnesc eu.
Mă examinează ca un expert.
— Eşti norocos, spune el. Văd că pielea ţi se înnegreşte ca cea a lui Albert!
— A fost o piatră, o piatră imensă, murmur eu.
— Drace! exclamă Porta. Cred că Ivan a rămas fără muniţie din moment ce aruncă cu pietre în noi.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Bătrânul, care se apropie, însoţit de Heide.
— Zice că Ivan 1-a lovit cu o piatră, rânjeşte Porta calm, şi acum stă aici şi miorlăie ca o pisică bolnavă!
— Haide! Sus, fiule! îmi ordonă aspru Bătrânul, Doar nu-ţi închipui că eşti în vacanţă de iarnă!
— Trebuie să mă vadă doctorul, bolborosesc eu. S-ar putea să am coastele rupte, simt că-mi înţeapă
plămânii.
— Inspiră adânc de câteva ori, îmi sugerează Porta. Ai să vezi! O să te mai remontezi.
— Vreau să mă vadă doctorul, mă încăpăţânez eu.
— Eşti convins că felceraşii ăştia de doi bani bântuie prin ploaia asta de obuze? se miră Porta. Ridică-te şi ţinete
după noi. Dacă rămâi aici, o să te trateze Ivan cum ştie el mai bine. Un strop din licoarea sa contra tusei, şi o
să scapi şi de restul de coaste!
Urlând de durere, pornesc şchiopătând. Un brancardier îmi dă să înghit un pumn de pilule.
Aruncăm mine în sala de „recepţie". Pereţii groşi se dărâmă de parcă ar fi din sticlă. Uşile masive ferecate în fier
se izbesc de pereţi. Suflul ne aruncă pe spate, dar ne ridicăm imediat şi năvălim în puşcărie. Automatele trag în
tot ce mişcă. Mormane
136 •':••''
întregi de cadavre zac în sală, cu feţele zdrobite, pline de sânge. Astfel arată toţi cei care sunt omorâţi de suflu.
Multora dintre ei de-abia le-a mijit mustaţa.
Vieţi irosite înainte de a-şi da seama de valoarea a ceea ce pierd. Ucişi din cauza unor acte gratuite de eroism.
Rămânem tăcuţi lângă munţii de cadavre şi contemplăm priveliştea îngrozitoare. Unele trupuri au fost strivite
sub scări. Au şase etaje deasupra lor. Multe dintre uşile celulelor atârnă doar într-o singură balama, înăuntru,
leşurile prizonierilor sunt terciuite, asemenea unor gândaci striviţi sub talpă. Se pare că au fost omorâţi -de
grenadele pe care gardienii le-au aruncat în celule înainte de a fugi.
— Ca la noi, observă Porta cu tristeţe. Prizonieri ucişi pentru a nu cădea în mâna duşmanului!
— E aici unul care trăieşte! strigă Micuţul.
în spatele biroului unui ofiţer se află un uriaş în uniforma verde OGPU, pe ale cărei mâneci sunt brodate stele
aurii.
— Ia, tovarişci! zbiară Heide fericit, împungându-1 pe ofiţerul galben ca ceara cu ţeava
automatului, în timp ce Legionarul adună nişte hârtii de pe birou.
— Ordine de execuţie, zâmbeşte el şi-i înmânează documentele Oberleutnantului Lowe.
— Luaţi-1! ordonă scurt Lowe, dar să te ferească Dumnezeu, Unteroffizier Kalb, dacă se întâmplă ceva cu el!
Am să te trag la răspundere pentru ucidere de prizonieri.
— Par Allah! O să am grijă de el ca de un fir de păr din barba Profetului, făgăduieşte Legionarul, rânjind
diabolic. Mişcă! — îi aruncă el comisarului OGPU, lovindu-1 brutal în spinare cu patul automatului. Fie
ca Allah, în imensa lui bunătate, să-ţi asigure o moarte în chinuri, câine comunist ce eşti! Şi fie ca flăcările
să-ţi topească osânza «de pe oase în vecii
vecilor!
Un grup de bărbaţi şi femei îmbrăcaţi ciudat coboară scările • împleticindu-se. Primul poartă o pijama cu dungi