1985 Sven Hassel Comisarul

pe tine! Tot ce am e o bicicletă fără cauciucuri, dacă nu mi-or fi furat-o şi pe-aia! în schimb, am etichetă
verde!
Proprietarul blocului şi al diamantelor izbucneşte în plâns, îşi dă deodată seama cât de sărac e.
— Vreau să plec de aici, urlă el isteric.
— Bineînţeles că vei pleca, îl asigură un Gefreiter cu faţă de şobolan. Dar în altă direcţie. Spre
Siberia!
Toţi cei cu etichetă verde râd maliţios. Fac atâta gălăgie de parcă ar sta de vorbă într-o berărie.
Un grup de sanitari cară .raniţe şi se perindă agitaţi de la un capăt la altul al coridoarelor.
— Haideţi mai repede! răcneşte isteric un medic din statul-major. Ruşii trebuie să sosească
dintr-o clipă în alta!
Sanitarul care mi-a luat ceasul se apropie de mine şi-mi înfige un ac în braţ.
— Hai, omule, rânjeşte el, potrivindu-şi raniţa burduşită din spinare. Mă încolăceşte cu braţul pe după
umeri şi mă ajută să rnă ridic.
— Poţi să stai în picioare?
— Cred că da, răspund eu, muşcându-mi buzele.
— Ar fi bine să poţi, mârâie el. E singura ta şansă. Dacă nu te ţii pe ţurloaie, te vor lăsa aici. Chiar dacă ai
pe tine cincizeci de etichete verzi!
Mă agăţ de el şi mă străduiesc să par cât mai vioi. Dacă-şi ua seama că sunt o povară, mă va azvârli ca peun
pachet de t'gări gol.
Strada se pierde într-o mare de noroi. Pretutindeni zac tărgi
$ echipament abandonat. Gemând, răniţii înfăşuraţi în bandaje
"sângerate se târăsc asemenea unor şopârle în agonie. Din
p e P artare se aude huruitul motoarelor şi tunetul „râşniţelor". Un
arde în mijlocul drumului. Trupurile soldaţilor din echipaj
180
atârnă carbonizate din trapele deschise. Ochii lor goi ne fixear — E timpul s-o ştergem de aici, rânjeşte
obraznic sanitarul „meu", trăgând un şut într-un rănit cu picioarele amputate car-se târăşte pe drum. De ce
n-or rămâne oamenii ăştia în pato mârâie el scos din sărite. N-o să-i lase nimeni să se suie în tren şi vor
sfârşi terciuiţi sub senilele unui tanc!
Deasupra gării plutesc ciuperci întunecate, de pâclă. Me izbeşte un suflu fierbinte. Plouă peste noi cu bucăţi
de asfalt pământ, ţiglă, tablă contorsionată şi schije de oţel. Un întreg atelier de tâmplărie zboară prin aer şi
se sfărâmă printre ruinele caselor. Cu un sunet metalic, un cazan se prăbuşeşte în mijlocul unui grup de
răniţi. Pe stâlpi atârnă trupuri sfârtecate. Corpuri fără capete. Corpuri fără spinări. Suflul le smulge şi le
ataşează altor cadavre.
— Am reuşit, zice sanitarul, împingându-mă într-un vagon de marfă acoperit.
— Aici sunt şi camarazii tăi, rânjeşte el, bătându-mă cu mâna pe umăr.
Se pierde în mulţime, purtând în spinare raniţa burduşită.
Albert mă îmbrăţişează, iar dintr-un colţ, Micuţul îmi face cu mâna. Bineînţeles, Porta stă lângă soba
încinsă şi coace cartofi.
— Ai fost cam greu de găsit, spune Gregor, dar ne-a ajutat sanitarul care te-a adus aici. Ne-a costat
destul de scump.
— Gorobetele ăla e mai şmecher decât toţi caizii din Germania, intervine Porta. Un adevărat
maestru!
— Mă rog la Dumnezeul negrilor ca porcul ăsta să nu reuşească^ să plece şi să-i zboare îvan
scăfârlia, spune Albert mânios, îşi împreunează mâinile, înălţându-şi evlavios privirea spre tavanul
murdar al vagonului de vite. Ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Dumnezeul african să se arate de-acolo.
Trenul se.smuceşte violent. Cele două locomotive grele care-I trag_ şuieră prelung, sfredelitor.
In spatele vagonului, cineva începe -să cânte:
Zu mir zu Kommen ist nicht leicht fur di c fi, Und bis zum Tode sind es bloss vier Schrin.*
Porta scoate un carneţel negru din raniţă, linge un ciot de creion şi scrie tăcut.
— Ce tot faci acolo? întreabă curios Bătrânul.
— Socotesc cine nu şi-a plătit dobânda de optzeci la sută în timp ce eu am fost plecat la război. Se pare c-o
să fiu destul de
* Nu-fi
e "f or
,e i„,orci
182
at când m-oi întoarce la Berlin! Vreo doi-trei indivizi s-ar ° C t P a trezi cu fundurile ciuruite!