1985 Sven Hassel Comisarul

nici cea mai mică intenţie să mor pentru Fuhrer, Volk şi Vatcrland!
Vântul suflă tăios pe întinderea câmpiei şi parcă se transformă în furtună. Vuietul ne împiedică să ne auzim unul
pe celălalt. Nici un om cu mintea întreagă n-ar sta în vijelia asta mai mult decât e necesar. Dar cine se interesează
de un soldat din linia întâi? De fapt, ar fi trebuit să fi murit demult îngheţaţi. Gerul ne muscă şi pare că suge şi
viaţa din noi.
Spune-ne, viaţă nefericită,
Cum pofi să creşti si să-nfloresti
Deasupra ghe/ii?
cântă Porta, pe când ne odihnim puţin în spatele unui gard biciuit de vânt.
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce face mult-lăudata infanterie germană? răbufneşte Albert.
— Zace în gropi, uitându-se cu curul la luna plină .din Rusia, răspunde Porta, trimiţând o rafală prelungă
în perdeaua de zăpadă.
— Să mergem! spune Heide.
— Pe toţi dracii, frate, da' ştiu că-i cumplit de frig*, bombăne Albert, clănţănind zgomotos din dinţi.
Trosc! Trosc! — cad în jurul nostru obuzele de mortier.
Gonim aplecaţi de-a lungul unei poteci şerpuitoare. Deodată, mă izbeşte o pală de vânt care mă învârteşte şi mă
aruncă peste margine. Rafale de vânt tăios mă lovesc ca nişte pumni. Mă apuc disperat de un tăpşan, dar mâinile
înmănuşate îmi alunecă pe suprafaţa acoperită cu gheaţă. Cad învăluit într-un nor de zăpadă şi de cristale de
gheaţă care mă biciuiesc şi mă înţeapă ca nişte scorpioni. E ca şi cum aş fi luat pe sus de un vârtej uriaş. Totul se
roteşte cu viteză în jurul meu. O flacără ţâşneşte în apropiere, orbindu-mâ complet. Urme de trasoare mă
înconjură. Simt cum cad la nesfârşit prin aerul rece. Cristale de gheaţă îmi umplu gura, ameninţând să mă sufoce.
Realizez brusc că mă prăvălesc cu capul în jos. Copacii şi stâncile vin spre mine cu o viteză nebună, încerc cu
disperare să-mi amintesc ce ne-au învăţat la Centrul de instrucţie pentru lupta
147
de gherilă: „Când vă prăbuşiţi de la o înălţime mare, întindeţi-vă braţele şi planaţi ca păsările". Dau din
picioare şi din mâini, dar nu-mi pot schimba poziţia în cădere. Alunec neputincios, gata să mă izbesc de
stâncile imense, care par că se năpustesc spre mine. Urlu îngrozit, sperând ca totul să se termine cât mai
repede. Aterizez rostogolindu-mă uşor, de parcă aş fi căzut pe un sac cu pene. Un munte întreg rămâne în
urmă. Urmează un şir de pomi, care trec şi ei în goană, îmi pierd aerul din plămâni. Simt o durere
arzătoare, ca o lance care îmi sfredeleşte partea dreaptă a corpului. Mi se înceţoşează privirea, însă îmi
revin repede. Sunt înconjurat de zăpadă, peste tot numai zăpadă, îmi dau seama că am aterizat într-un troian
enorm. Deasupra mea se înalţă stânci uriaşe. Se pare că m-am răsucit totuşi în aer, am căzut întâi in picioare
şi apoi am alunecat pe spate prin zăpada moale. Mi-am pierdut automatul. Şi P-38-ul. Nu mi-au rămas ca să
mă apăr decât două grenade cu plastic şi cuţitul de luptă. Furtuna vuieşte asurzitor deasupra mea. De
undeva, din pădure, vine clănţănitul sălbatic al unei puşti-mitralieră.
Strig disperat, dar e inutil atâta vreme cât furtuna continuă. Nu m-ar auzi nici chiar cineva de lângă mine.
Brusc, încep să simt frigul — tăios, necruţător. Trebuie să mă mişc. E imposibil să nu mori pe gerul ăsta
insuportabil. Copacii din apropiere plesnesc cu un zgomot asemenea împuşcăturilor. Nu departe, se . aude
un urlet prelung. Mă întorc alarmat, văd nişte ochi strâkicind în întuneric şi desluşesc silueta unui lup. îl
lovesc cu o creangă. Mârâie, dar rămâne pe loc. îmi scot uşor cuţitul de luptă din carâmbul cizmei.
„Cară-te!" zbier eu, şfichiuindu-1 cu creanga. Se întoarce şi pleacă, îşi strigă ura către mine prin perdeaua
protectoare a ninsorii.
Nu-mi amintesc cum am ieşit din adâncul zăpezii. Reţin doar că mergeam pe o potecă lungă şi alunecoasă,
pe care cădeam încontinuu.
— Stai! răsună un ţipăt ascuţit, în timp ce eu mă adăpostesc în spatele unui trunchi de copac. Arunc una din
grenade spre silueta întunecată. Zgomotul exploziei străbate pădurea. Rusul e aruncat în aer, apoi cade şi
rămâne nemişcat.
Explozia aproape că mi-a aruncat în braţe Kalaşnikovul său. îl iau şi mă îndrept înspre el, tăcut ca un şarpe.
Are abdomenul sfârtecat. Din cauza gerului, sângele i-a îngheţat deja.
Apoi îi văd şi pe ceilalţi patru. Ucişi cu toţii de focurile automatelor. Evident, căzuseră într-o cursă. Omul
pe care 1-am omorât fusese singurul care scăpase. Dacă ar fi tăcut şi s-ar fi ascuns după un copac, eu aş fi
fost acum cel mort. Probabil că era înnebunit de frică. Nu e prea amuzant să te afli într-o 14»
pădure întunecoasă şi îngheţată, prin care bântuie tot felul de ucigaşi dezlănţuiţi.
Părăsesc poteca şi mă afund în zăpadă printre copaci. Am pregătit Kalaşnikovul şi sunt gata să trag în orice
mişcă.
Un braţ îmi înlănţuie beregata şi-mi taie respiraţia. Un cuţit de luptă îmi împunge gâtul.
— O singură mişcare şi eşti mort, Fritz! mârâie o voce în ruseşte.
Sunt complet paralizat, îmi îngheaţă sângele în vine. Cuţitul mă înţeapă din ce în ce mai adânc. Aştept