1985 Sven Hassel Comisarul

că ni s-au oprit în gâtlej bucăţi mari de aluat.
Mă împiedic şi cad. Zăresc un rus cu cazmaua ridicată. Descarc în el un întreg încărcător. Se frânge urlând şi
cade într-un cazan plin cu terci. Nu se mai vede decât un clocot la
suprafaţă.
— Nu pot! Nu pot! geme Leutnant Hasse din plutonul 3. Vocea i se îneacă în lacrimi, în ochi are licăre de
nebunie. Suflul îl izbeşte de un perete de beton. Se târăşte înapoi, zbierând.
— Nu! Nu! bolboroseşte el.
îşi împinge automatul înainte şi trage glonţ după glonţ într-un hoit. umflat care explodează, degajând gaze.
— E speriat de bombe! mârâie Micuţul, tăbărând pe el cu. toată puterea.
— Pocneşte-1! ordonă Bătrânul.
Micuţul îşi încleştea/ă pumnul său imens şi-1 loveşte pe Leutnant peste faţă cu un plesnet sec. Acesta se înmoaie
şi cade ca un sac goi. Un tanc P-2 apare /.burând prin aer şi striveşte un
126 ',.
closet. Mai face câteva salturi, asemenea unei mingi enorme din
cauciuc.
Copacii, ruinele, zăpada, chiar şi râul par cuprinse de flăcări în locul în care au căzut obuzele „orgilor lui Stalin".
Limba de foc sărută cerul; de la galben intens trece la violet şi apoi la roşu aprins. Ne invadează dogoarea,
asemenea unei pături încinse ce" cade peste noi din norii vineţii. Contemplăm priveliştea fascinaţi. Un tunet
străpunge noaptea de iarnă.
— Puneţi-vă la adăpost! ne strigă Bătrânul, rostogolindu-se
fulgerător într-o groapă.
Pe terenul accidentat apare un grup de ruşi speriaţi, urmat îndeaproape de un grup de nemţi la fel de îngroziţi.
Auzim un şuierat surd la mare distanţă în urma noastră.
— Ele sunt! urlă Gregor terorizat.
— Obuze de 280. Isuse, sunt incendiare!
Salva cade în mijlocul cetei de ruşi şi de nemţi care fug laolaltă mâncând pământul. Trupurile le explodează
într-un nor purpuriu ce se aşterne deasupra noastră ca o ploaie deasă. Salva asta ar fi trebuit să cadă acum o
jumătate de oră la două sute de metri în faţă! Dar ea se prăvăleşte exact în capul nostru, omorând germani şi
ruşi în egală măsură. Ne-au promis un ajutor susţinut al artileriei, un tir concentrat cum nu s-a mai pomenit până
acum! Aveau dreptate! Nu exageraseră deloc. Dar tirul a distrus cel puţin optzeci la sută din forţa noastră de atac,
care acum zace în zăpadă.
— Artileria aia blestemată ne omoară! geme Porta, încercând să se adăpostească sub nişte grinzi
carbonizate. Cât dracu' să mă mai micşorez ca să-ncap viu sub mormanul ăsta? Pretutindeni în jur ţâşnesc fâşii
de pământ, zăpadă îngheţată, pietre, trunchiuri de copaci şi bucăţi de metal contorsionat. Schijele de oţel
zboară prin întuneric, doborând fără încetare oameni. Braţe şi picioare sunt smulse şi aruncate departe de
trupuri, ca nişte gunoaie.
în câteva clipe, întreaga zonă e acoperită de rămăşiţe ale corpurilor omeneşti. Din măruntaiele sfârtecate şi din
sângele
cald se ridică aburi.
— Ne vânează chiar artileria noastră, strigă disperat un Oberfeldwebel, grăbit să ajungă într-un adăpost. O
explozie îl proiectează însă într-un perete aproape ruinat, ce se sfărâmă ca
o coajă de ou.
Fostul Oberst sare în picioare, urlând, dar Gregor îl înşfacă şi-1 trage pe jumătate în adăpost, în clipa următoare,
capul i se desprinde de trunchi, tăiat parcă de un cuţit uriaş. Surprins, Gregor ia mâna de pe el. Trupul decapitat
stă în picioare şi din gât îi ţâşneşte un şuvoi de sânge. Capul, cu ochii larg deschişi,
12'
127
se rostogoleşte pe zăpada bătătorită. Ne ferim din calea sa. ridicându-ne automat picioarele. Micuţul, care
mănâncă o raţă îngheţată înşfăcată din mâinile unui comisar mort, nu observă capul rostogoiindu-se până la
picioarele lui.
— Ia te uită! strigă el uluit, uitând să mai muşte din friptură. Ce te holbezi aşa la mine, prostule? Doar nu e vinu
mea că ţi-ai pierdut corpul, nu-i aşa? Cară-te de-aici! mârâie el. gesticulând cu mâna în care ţine bucata de
friptură îngheţată. Trage un şut în debla care zboară cu boltă deasupra pământului.
Un maior din Panzer-Grenadieri zbiară isteric, ameninţând că-1 trimite pe Micuţul în faţa Curţii Marţiale. Dar, la
foarte scurt timp, dispare într-o mare de flăcări care-1 mistuie cu totul; nu rămâne din el decât casca, balansânduse
dezolant pe zăpadă. Lângă mine zace un Hauptmann mai în vârstă care a fost sfârtecat complet. Priveliştea
aminteşte de lada de gunoi a abatorului: oase rupte şi fâşii de carne. Faţa îi e schimonosită de durere şi de groază.
Războiul e tărâmul agoniei, al nervilor hărţuiţi, al groazei şi al spaimei, o fântână arteziană de sânge, carne şi
oase stărâmate. Oare când o să-mi vină şi mie rândul să fiu aruncat în aer?
Flăcările ţâşnesc din pământ. Fragmente de arme strălucitoare, de case, de animale şi de trupuri omeneşti cad ca