1985 Sven Hassel Comisarul

zăpadă, pământ şi cadavre îngheţate.
Blestemând şi înjurând, ne luptăm cu mormanele de zăpadă; uneori ne scufundăm până la subsuori şi ne
eliberăm foarte greu.
Ajungem din nou la şosea, unde facem pur şi simplu piruete alunecând pe oglinda gheţii. Tălpile netede ale
cizmelor nu se pot menţine pe gheaţă.
Automatele ruseşti mătură drumul cu rafale lungi, secerătoare^. Grenadele de mână cad lângă noi, scuipând
flăcări infernale, înaintăm în salturi lungi; sărim peste un detaşament de infanterişti care stau în zăpadă cu
mâinile ridicate, crezându-ne ruşi.
— Eroii Fiihrerului sunt niţeluş obosiţi? rânjeşte Micuţul, trimiţând o rafală scurtă la picioarele unui
Unterfeldwebel.
— înainte, tovarăşi! Cel mai direct drum spre casă e via Moscova! strigă batjocoritor Porta.
Cu cazmalele şi baionetele ascuţite, detaşamentul atacă poziţiile ruseşti. Micuţul trimite o rafală puternică
în' deschizătura de observaţie a postului de apărare. Dezastrul e înfiorător când gloanţele încep să ricoşeze
în adăpostul de beton. Rămân foarte puţini supravieţuitori. Sunt, pur şi simplu, tăiaţi în bucăţi de un foc
concentric al proiectilelor.
Arunc o grenadă de mână cu atâta putere în direcţia celei mai îndepărtate cazemate, încât aproape că-mi
iese braţul din încheietură. Explozia mă azvârle înapoi cu o forţă incredibilă şi-mi smulge tot aerul din
plămâni. Postul e aruncat în întregime în aer şi cade înapoi cu susul în jos. Grenada mea a nimerit, probabil,
în depozitul cu muniţii de rezervă.
Suflul îi azvârle în sus pe Micuţul şi pe profesor, după care ii trânteşte în zăpadă.
— Eşti nebun? zbiară Micuţul, roşu de furie, dezgropându-se dintr-un morman de zăpadă. Nu aşa se umblă
cu un explozibil
atât de puternic, tembelule! Aproape că mi-au ţâşnit şi cizmele
din picioare!
Apar două tunuri autopropulsate. Cel din faţă se opreşte în
vârful unei cazemate şi se roteşte pe şenile, ca un om care-şi
, striveşte ţigara cu talpa bocancului. Lemnul şi betonul se
sfărâmă. Oamenii striviţi urlă, iar tancul îşi continuă dansul
până ce glasurile se sting.
Arunc o grenadă într-un cuib de mitralieră. Schije de lemn
,:.sfâşie aerul.
J; O Maxim se răstoarnă, cu ţeava îndreptată spre pământ. Pe
[î radiator atârnă rămăşiţele unui soldat rus, cu faţa complet
' sfârtecată.
în jur auzim bubuiturile tipice tunurilor de pe tanc. Un Rittmeister, înalt şi slab, cu o bonetă de ofiţer trasă
şmechereşte pe ochi, ne supraveghează.
— Haideţi, haideţi. Nu vă opriţi! Demonstraţi-le că sunteţi
soldaţii Fiihrerului!
— Şi tu eşti un morman de rahat împuţit, asta eşti! mârâie Micuţul scos din minţi, însă nu suficient de tare
încât să-1 audă
Rittmeisterul.
— Câţi cretini au diaree verbală în războiul ăsta, mormăie Porta, scuipând iritat în urma deşiratului
Rittmeister. Deodată, ofiţerul e rănit. Sângele îi ţâşneşte din faţă şi se prăbuşeşte cu un ţipăt ascuţit.
Eleganta bonetă i se rostogoleşte pe zăpadă şi se agaţă într-o tufă. Gregor îi ia arma — un Kalaşnikov râvnit
de noi toţi. Barcelona rupe o jumătate din plăcuţa de identitate şi o
pune în buzunar.
— încă o balegă pe mormanul de gunoi al armatei. Vino,
moarte, vino...! murmură Legionarul.
Brusc, Leutnant Braun îşi azvârle automatul şi se lasă moale peste cutiile goale de muniţie. Ne oprim şi-1
privim. Se.uită la noi cu_ nişte ochi de gheaţă.
— în curând o să se-ndrepte către Soare-apune, rânjeşte
Heide, arogant.
— Ce se-ntâmplă aici? întreabă Oberleutnant Lowe, care coboară de la grupul de comandă,
alunecând pe-o pantă.
Heide arată spre Leutnant Braun, râzând;
— Laşitate în faţa inamicului, spune el dintr-o suflare, cu o
expresie sălbatică pe chip.