Eugen Barbu - Groapa

Meșterul nu se lăsase, deschisese proces. Stere o trimisese
acasă la el, să-l împace. Dogarul nici nu voia să audă de așa
ceva. Își luaseră avocați, erau la cuțite. Vreo câteva luni, să nu
știe unul de altul. În cele din urmă, tot Aglaia îi împăcase, c-avea
gură bună. De un Crăciun, Stere așternuse masă mare, își
chemase și vecinii, și socrul se așezase cu nevasta la dreapta la
masa lor.
Linei îi fusese mai greu la început, când venise străină în
groapă. Bărbatul era posac, vorbea puțin, nu știa cum să-i intre
în voie. Gândul la celălalt, la Nicolae, nu pierise. Aflase de la
maică-sa că după nunta ei plecase la armată. Uneori, când își
mai aducea aminte, plângea pe furiș, să n-o vadă nimeni.
Dar, cu timpul, sfiala trecuse. Bărbatul nu i se mai păruse atât
de urât. Numai să nu fi fost atât de întunecat, de parcă îi tot
tuna și fulgera. Rareori se apropia de el – și atunci cu spaimă.
Nu știa ce suflet are. Când se bucura, se bucura puțin, parcă i-ar
fi fost rușine să râdă. Îl auzea numai pe la prânz:
— Gata masa?
— Gata.
Era ostenit. Își găsea totdeauna câte ceva de făcut. Robotea
toată ziua prin curte. Cumpărase păsări, le făcuse cu mâna lui
cotețe de șipci, le vopsise și le aducea de la șina Constanței
porumb, ca să le îndoape. Stere le număra seara și dimineața, le
căuta de ouă, se apuca să spele butoaiele, să le întărească
doagele cu rafie, numai să nu stea.
Prânzul îl mulțumea. Ea întindea fața de masă, răsturna
mămăliga din care ieșeau aburii și-l aștepta să se închine.
Bărbatul avea privirile stinse. Pe fața-i aspră, acoperită de o
barbă sură, nu se vedea nicio lumină. Își descheia nasturele de
la gât al cămășii, se ridica de pe scaun și spunea făcând semnul
crucii:
— Dă-mi, Doamne, și mâine ce mi-ai dat azi!
Apoi se așeza. Chipul i se lumina puțin.
Îi aducea ciorba acră și fierbinte, în care el strivea ardei verzi,
iuți și parfumați. Sorbind adânc din lingura lată, se scutura de
plăcere.
— Bună? îl întreba.
— Bună, mormăia.
Când golea farfuria, cerea iar:
— Mai dă-mi!
109