Eugen Barbu - Groapa

— Auzirăți?
— Ce s-auzim?
— A mai fugit una de la părinți…
— Nu mai spune! Care e aia? săreau în cor celelalte.
Și până să se apuce să le povestească Mița, de afară striga
Lixandra, surda, de avea o sută de ani, cu un glas abia auzit,
subțire și-nalt.
— Cine-o mai fi? se mira Marghioala.
— Cine să fie, prietena dumitale, fornăia Chirița, care nici pe
Lixandra n-o prea avea la inimă.
Când intra și asta, mai aplecată de șale ca anul trecut, cu
privirea în toate părțile, tăceau. Se numărau în gând. Mai lipsea
Tinca. Și până să vină și ea, Chirița întreba tare:
— Dar din morcovii ăia buni mai ai, coană Marghioalo?
Morcovi ca la muierea lui Mială nu mâncase nimeni în
Cuțarida. Acum, că venea primăvara și se isprăviseră cartofii,
babele știau ce le trebuie sufletelor: ceva dulce și proaspăt, să
meargă la inimă. Marghioala se lăsa rugată: că, să vedeți, că i-
am terminat, că nu mai am. Lixandra se ridica în picioare.
— Ce zice? Ce zice?
— Zice că nu mai are morcovi!
Surda râdea ușurel, scoțând un fel de behăit, se uita drept în
ochii văduvei cu mânie și făcea câțiva pași, rezemată în baston.
— Să nu caut eu, auzi tu, Marghioalo, să nu caut!…
Și cât se ciondăneau, hop și Tinca, cea mai tânără dintre ele,
care nici nu mai bătea la ușă, știind sorocul primăverii.
— V-adunarăți?
— Ne-adunarăm.
— Cald afară!
— Cald.
Se foia ce se foia Tinca, și când nu mai putea, întreba:
— Coană Marghioalo, da câte-un morcov nu ne dai?
N-avea ce le mai face. Se scula, alunga mâțele rămase prin
casă, că nu ținea una, două, ținea vreo cinci, și trecea pragul
într-o odaie, dincolo, întunecată, cu tavanul scund, unde păstra
murăturile, butoiul cu varză și un săculete de fasole, la vremea
asta ajuns pe fund. Ar fi trebuit să aprinzi o lumânare dacă n-ai
fi cunoscut, dar văduva cunoștea. Pe podeaua de lut amestecat
cu bălegar stătea aruncat un strat mai mărișor de nisip. Mirosea
stricat, pentru că în el se mai ușurau motanii babei, dar
366