Eugen Barbu - Groapa

Asta era vara.
Când începeau ploile, se îmblânzeau și își găseau loc prin
magazii. Iarna tremurau sub porți și se jigăreau de nemâncare.
Mai înfuleca vreunul câte o halcă de carne pusă la afumat, dar
nu scăpa zdravăn. Grigore îl omorâse pe al lui cu prăjina într-un
ajun de Crăciun. Uitase magazia descuiată și câinele a dat peste
o jumătate de porc spânzurat într-un cui. A sărit de două ori și a
apucat hartanul. A mâncat ce-a mâncat, până l-a găsit Aglaia.
— Vin’, că am rămas fără porc! a strigat cocoșata.
Potaia fugise lăsând resturile.
Vreo trei zile a stat ascuns. Șeful, de necaz, s-a îmbătat. L-a
pândit nemâncat. Ce să-i mai tihnească dumicatul? Degeaba
trăgea nevasta de el:
— Haide, omule, lasă, că n-oi muri dintr-atât!
El, de loc, că numai Dumnezeu știuse cum strânsese banii să
cumpere porcul. A patra dimineață, hop și câinele! Se gudura,
târându-se cu burta pe zăpadă. Omul îl aștepta. Nu se mișca de
loc. Vinovatul s-a apropiat tremurând.
Grigore era făcut drojdie. Când i-a venit sub bocanci, l-a lovit
o dată cu sete:
— Na!
Javra a icnit, dar omul nu s-a îndurat decât după ce-a rupt
prăjina pe el. Aglaia ieșise din bordei și se ruga de bărbat să nu-l
ucidă. Degeaba, sângele câinelui înroșise zăpada.
— Ce făcui? scuipase gunoierul.
Și, de necaz, a plecat la Stere să se îmbete.
Altfel, nu făceau niciun rău jigodiile. Mai croiau vreun crac de
pantalon, mai murea câte unul otrăvit, și cum venea februarie,
dădea strechea în ei…
Întâi le apuca un pârjol pe pisici, că sosise săptămâna brânzei.
Nunțile pe acoperiș se țineau lanț, și dulăii, să rupă burlanele,
nu alta. Tabla cârciumarului duduia de bătăile cotoilor.
Începeau pândele. Luna răsărea pe la opt, ruginită și
mâncată. Peste tinicheaua caselor cădea o zăpadă de lumină
subțire.
Din găurile podurilor, se înălțau sforăielile motanilor. Pe
luminatoare, săltau gheme șerpuitoare. Răspunsul era prelung,
un mieunat adânc.
227