Eugen Barbu - Groapa

204
• Nea Fane
Nea Fane, gură bogată, de-i mai zicea și Carambol, că-i plăcea
să joace biliard, avea ceasul lui când se oprea-n față la Stere, se
uita în prăvălie și dădea bună seara.
Lucra la morgă, despuia morții, le făcea el cu dresuri, îi
îmbălsăma, umbla-n om cum ai căta într-un raft.
Cine nu-l știa? Era îndesat, cu priviri batjocoritoare, nu scotea
mâinile din buzunare. Scuipa des, cu scârbă și-avea o vorbă a
lui, de-o știau toți:
— Bă, dacă dreptatea ar fi o sârmă, aș îndrepta-o eu!
Să fi avut cincizeci de ani, da nici nu-i dădeai, deși albise
devreme. Obrazul – proaspăt, subțire, sănătos.
Se apropia de tejgheaua negustorului și cerea cu o voce
puternică de se auzea până în fundul cârciumii:
— Coană Lino, dă-mi și mie o sticlă de lampă numărul doi!
Asta era măsura cu care începea: un cinzec. Privea drojdia
veche, o amirosea cu nările hulpave, făcea din ochi nevestei.
— Merge…
Nu se așeza pe scaun, ca oamenii. El bea de-a-n picioarele.
— Destul o să stau culcat în groapă, zicea. Când e vorba să
beau un rachiu, barim să-l simt și-n tălpi.
Câte nu știa ăsta! Văzuse la viața lui. Oamenii îl chemau la
masa lor:
— Mă nea Fane, ia vin’, mă, de ne mai spune ceva…
— Nu pot, am treabă, zicea, și mai cerea o măsură: Coană
Lino, încă o sticlă de lampă…
Femeia îi turna, se uita să nu greșească mai puțin, că
mușteriul s-ar fi făcut foc. La asta ținea: să nu fie înșelat, că
adăuga:
— Destui am înșelat eu!
La al doilea cinzec, ochii i se aprindeau de plăcere, băutura îl
fericea. N-ar mai fi plecat. Nu-și lua mâna lui frumoasă de pe
măsura rece, de sticlă.