Eugen Barbu - Groapa

364
• Morcovii
Cum da primăvara, și ce mai primăveri cădeau peste
Cuțarida, de se topea zăpada, luată parcă în lopată, babele,
toate pâlc în casa coanei Marghioala a lui Mială. Lipa-lipa, câte
una, numai în papuci, cu barișul pus pe ureche, să nu le umfle
curentul și să strănute, până la gardul văduvei.
— A, coană Marghioalo, acasă ești?
În geamurile crăpate, murdare, cu chitul căzut, pline de frunze
de mușcate, verzi-coclite, soarele, cât polul, făcea cercuri de
lumină. Bătea vântul lui martie, subțire. Pe coana Chirița o
înfiora toată, umplându-i fustele.
— A, coană Marghioalo!
Din casă se auzea un bufnet și o vorbă: „s-acasă!”; se bucura
bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să
iasă afară, că-i podidise și pe ei arșița înșelătoare a primei
călduri.
— O, că vin! făcea muierea din casă.
În salcâmii lustruiți de crivăț se posomora cerul cât era el de
albastru, numai cu niște floace albe călătoare, ca spuma mării.
Pe poteci, dinspre groapă, sosea-sosea și baba Mița, în fusta
ei de astă-vară, numai flori, cu un batic negru legat sub bărbia
ascuțită. Să se fi înțeles, și nu credeai că pică tocmai acum.
Drumurile bătute, cum treceai de cârciuma lui Stere simțeai un
fum înecăcios de gunoaie, dulce-iute, parfumat ca para
putrezită, tot ai fi tras pe nas!
Ușa veche, șuie, abia ținută în țâțânele ruginite, neunsă cu
gaz de când lumea, scârțâia lung, și în prag se arăta mama
pământului, a de-o seamă cu timpul, Marghioala. Mai albise, te
uitai prin ea: obrazul, cum e pergamentul. Nu mai vedea, dar de
auzit, tot auzea. Punea palma descărnată la ochi, să n-o
dovedească lumina, își subția genele ca o buză și se uita lung pe
câmp.
— Care ești?
— Eu, Chirița.
— Ei, bată-te să te bată! Intră…