Eugen Barbu - Groapa

Au mers amândouă până la casa croitorului. Mortul avea sub
ochi o pată galbenă, care se întinsese pe tot obrazul.
— Cum s-a tras tot sângele din el! șoptise bătrâna.
Și-a înnodat șorțul, și-a îndreptat șalele și a strigat la Florica:
— E țeapăn, ce mai stai?! Pune să fiarbă apa, trebuie să-l
spălăm. Muierea plângea cu sughițuri, căinându-se:
— Cui m-ai lăsat, Gogule? Cui m-ai lăsat?
Bătrâna se supără:
— Lasă boceala, că știu eu cui te-a lăsat! Vino-ncoace!
I-a închis ochii. Pleoapele reci erau grele și aspre.
Tot corpul i se răcise. Florica se zăpăcise de tot. A dat fuga în
magazie, să aprindă surcele, și-a vărsat căldarea.
— Ptiu! blestema în timp ce așeza lemnele. Acu ți-ai găsit să
mori, Gogule?
A scos gazul și i-a dat foc cu chibritul. S-a dus până la pompă
și-a umplut găleata. Trecea nevasta lui Spiridon. A oprit-o:
— A murit al meu! i-a spus și s-a așezat pe plâns, s-o vadă
vecina cât suferă.
— Ce spui?
— Da. Sărăcuța de mine, că rămân singură și pedepsită de Ălde-sus!
S-a întors repede cu apa. Aglaia despuiase mortul. Mâinile
croitorului, păroase și slabe, atârnau peste marginile patului.
Muierea îl acoperi cu un țol și-i strânse izmenele aspre și
cămașa.
— Gata albia? întrebă.
— Acu.
— Da slab, fă, bărba-tău!
— Slab!
— Mai putea?
— Ei, și dumneata…
Cocoșata râse, dezvelindu-și dinții galbeni și rari.
— Că doar nu ți-o fi rușine!
— În fața mortului?
— Ce dacă?! E gata! N-aude, nu vede. Dumnezeu să-l ierte!
Spune.
— Coană Aglaia…
— Spune, apăsă cocoșata. Te zdruncina?
— Oho…
— Cu pruna asta a lui?
305