Eugen Barbu - Groapa

— La domn’ primar acasă, că mai are un fund de curte
nepavat.
— La domn’ primar?
— Chiar la el.
— Ei, atunci să-i spui și din partea mea ceva…
Și s-a aplecat la urechea nătângului, ca s-audă numai el
înjurătura cumplită pe care-o trimitea primarului.
Cât despre coana Marghioala a lui Mială, să nu le mai vadă pe
celelalte babe, liniștită acum că nu pățise nimic. Și-a cumpărat
morcovi, scutise doi poli cel puțin, prețul nisipului, putea să
guste cum o da primăvara un morcov proaspăt, dospit o iarnă
întreagă.
•
Și-acum, la câtva timp de la întâmplarea aceasta, după ce le
lăsa să dumice liniștite, ce apucau să roadă cu gingiile lor tocite,
văduva nu le ierta.
— Cum e, Chirițo, morcovul?
— Bun, cum să fie, coană Marghioalo.
— Bun, ai? mârâia văduva supărată numai de față.
— Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.
— Zice că dacă-i bun morcovul?
— Bun, cum să nu fie bun… Ehei… Să trăiască domn’ primar,
că fără el nu mai mâncam noi prospătură, acum, în martie…
Alături, Mița moțăia în scaun. O dovedea soarele moale, care
intra prin ferestre, toată primăvara asta, care se așeza în lucruri
pe neștiute.
•
Spre seară, una câte una, lipa-lipa, numa-n papuci, babele
plecau spre casă. Chirița mai ținea încă sub fustă o bucată roșie
de morcov, abia morfolită în margini. Mergea-mergea iute, s-
ajungă mai repede acasă, și privea drumul desfundat, plin de
bălți. Se gândea că bine ar fi fost să calce pe un trotuar sănătos,
de bolovani, să nu-și murdărească ciubotele sparte-n vârf, pe
care le purta de multă vreme. În fața cârciumii lui Stere, noroiul,
de o palmă. Își aduse aminte că Marghioala o rugase să fure și
ea un lighean de nisip și că nu îndrăznise. Uite, timpul trecuse și
bine i-ar mai fi prins acum să nu mai bată atâta drum pentru o
bucățică de morcov… Pentru că, orice ar fi spus fiecare, și Tinca,
și Mița, și Lixandra, aveau ele ce aveau să-și spună, dar să nu fi
fost morcovii…
371