Eugen Barbu - Groapa

Suiră într-o odaie scundă, luminată de ferestre prăfuite, cu
geamurile nespălate, în care se aflau două mese nevopsite,
pline de hârtii, și câteva bănci înguste și lungi. Împrejur se
simțea un miros de tutun prost. Dușumelele erau murdare și se
vedea că în camera asta nu se măturase de mult. După o masă,
pe un scaun ce scârțâia, ședea comisarul, o namilă de om, gras
și burdușit. Pe cap ținea chipiul lui tivit cu fire de aur, cu
cozorocul ridicat, dat pe ceafă. De sub masă ieșeau două cizme
strânse pe pulpele groase, pline de praf, cu ținte de fier pe tălpi,
descusute la carâmbi.
Pungașii, cu sergentul lângă ei, rămăseseră încremeniți lângă
ușă. Gheorghe își scoase pripit șapca, ascunzând-o la spate.
— Ăștia sunt? întrebă șeful cu voce răstită.
— Da.
— Noi, să trăiți! se repezi codoșul.
— Vorba! se făcu sergentul spre el.
Presarul mormăi, privindu-i. Se uită la cel tânăr.
— Cum îți zice? îl întrebă.
— Paraschiv.
— Și ăsta cine e? arătă spre cârcotaș.
— Gheorghe, să trăiți! răspunse repede Treanță.
— De ce vorbești, mă, neîntrebat? se supără polițaiul.
După aceea tăcu, privind prin fereastra murdară salcâmii
betegi din curte. Umbra lor subțire se lungea pe o hartă
așternută pe un perete. Câteva muște îi bâzâiau în jurul
chipiului. Sergentul schimbase piciorul din repaus. Nădușise și
gâfâia. În odaie era o căldură zăpușitoare. Din stradă se auziră
oltenii strigând: „Roșii, ia roșii de bulion!”
Șeful tot tăcea. Se scărpina în cap cu tocul de lemn pe care-l
avea în mână. Penița de oțel scotea un sunet limpede. Pungașii
îl priviră mai bine. Nu era nici tânăr, nici bătrân. Părea nedormit.
Sub ochi avea două pungi vinete de grăsime. Sub pielița lor
subțire se zbătea sângele în niște vinișoare albastre.
Vorbi târziu, cu gura pe jumătate:
— Ia zi, mă, unul din voi, care știe ce-i cu caii ălora?
Paraschiv își mușcă limba. Trase cu coada ochiului la
Gheorghe. Acesta se îngălbenise de tot.
— Care cai, dom’ comisar, să trăiți? se bâlbâi.
252