Eugen Barbu - Groapa

Neacșu nu ajunse departe. La vreo douăzeci de pași, căzu.
Haita îl prinse și-l sfărâmă în câteva clipe. Animalele se
încăierară și se sângerară. Cei trei îi auziră ultimele strigăte și
puțin după aceea trosnetul oaselor sfărâmate de dinții lacomi.
Din armonist nu mai rămăseseră decât ghetele peticite, burduful
sfâșiat al armonicii și mânecile hainelor ferfenițate.
Mitică Ciolan și țambalagiul îl blestemau în gura mare:
— Așa-ți trebuie, inimă de câine, așa-ți trebuie…
— Te-a ajuns ura ta…
În glasul lor era și groază, și milă, și dușmănie.
— Dați-vă aproape, nea Dumitre, le spuse Anghel. Dați-vă
aproape și cântați mai departe. Nu se poate să nu scăpăm de
aici…
— Să nu ostenești! îi striga starostele din zăpadă, înghețat.
Lupii se întoarseră, încercară de câteva ori să se apropie de cei
căzuți, dar cântecul contrabasului îi speria.
Anghel albise și el, și în jurul gurii făcuse o spumă care
îngheța. Învârtea înverșunat arcușul, aplecat peste instrument,
nemaiștiind nimic…
•
Dumitru privea coaja verzuie a zăpezii și umbrele nemișcate
din jur. Mitică Ciolan zăcea cu ochii înțepeniți lângă el. Cum
murise, cu spaima în priviri, ai fi zis că mai vede încă cerul
albicios, nemișcat, în care băteau ciorile, croncănind. Ca să nu
înghețe de tot, țambalagiul vorbea într-una, ca și când starostele
l-ar mai fi putut auzi:
— Când m-am luat eu, nene Mitică, cu a mea, ce vremuri!
Patru zile au băut țiganii. Nu lipsea unul, lume, să nu te mai
miști… Și mașini… S-au bătut vreo doi pentru Tinca la un joc. De
mine nu s-atingeau… Unul era Dumitru! M-auzi, nene Mitică?
Dar nu se uita la el, știind că nu are cine să-i răspundă.
Alături, Anghel tot mai cânta la contrabas. Țambalagiul își aduse
aminte și de el:
— Nu te lăsa, Anghele, cântă, Anghele, zi-i Nuneasca, ia zi-i,
mă, Nuneasca sau Perinița, să mai joc ca atunci… Uite așa era,
nene Mitică, o vreme ca asta, criglă… Înfloriseră pomii, und’ te
uitai, frumusețe… A mea, în rochie albă…
Și lui Dumitru i se păru o clipă că împrejur înfloriseră pomii, că
în crengile lor cântau păsările cerului și că-l dogorea soarele. Nu
mai simțea frigul. Din tălpi urcau arsuri plăcute, ca și când
361