Eugen Barbu - Groapa

61
• Iepe de șișic
Vara pleca. Groapa era adâncă și verde. Vântul culcase
ierburile sălbatice. Frunza măselariței începea să îngălbenească.
Gheorghe știa răcoarea asta care-i înfiora pielea și cerul ostenit,
stins, cu lungi scame fumurii. Șobolanii ieșiseră din găurile lor și
mișunau înfrigurați, târându-se după urmele sărace ale soarelui.
Hoțul scuipa în silă. Erau mari, grași, cenușii ca fierul, cu cozile
năpârlite.
Alături, pungașii suceau babaroasele. Stăpânul mesteca
zarurile în pumnul lui mare și negru și privea întunecat
pământul bătătorit cu palmele.
— Doi-doi! spuse Oacă și-și trecu mâneca zdrențuită pe sub
nas.
Ceilalți fumau pe vine împrejur, așteptându-și rândul.
— Pară-n coadă!
— Șase-cinci… mormăi Nicu-Piele, aruncând în țărână un
chiștoc uscat.
Sandu zvârli un ban de doi lei și se mai căută în fundul
nădragilor. Fruntea i se brobonase de sudoare. Își mișca repede
spatele ca de mâncărime și se uita drept în ochii lui Bozoncea.
Acesta apucă oasele îngălbenite și tocite pe margini. Între
picioarele caramangiilor se strânseseră o grămadă de piese de
aramă, la care trăgeau cu coada ochiului toți. Gheorghe se ridică
dându-l la o parte pe ucenic:
— Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc și eu!
Sub malul surpat, vântul obosea. Se auzea numai fâșâitul
aglicei culcate de furia lui, și pe fața bălții se vedeau valuri mici,
zbuciumându-se.
Stăpânul desfăcu pumnul și zarurile căzură.
— Parà-ndărăt!
— Ce vine…
— Șase-șase…
— Perechi! mai spuse unul, și mâna norocosului strânse
paralele cu praf cu tot.