Eugen Barbu - Groapa

— Fată! A lui Țuluc! Mă, frumusețe de județ!
Ele, de loc. Fugeau.
— Dar-ar boala-n ochii tăi! scuipau hăndrălăii.
Când se măreau, așteptau lucrătorii în drum, să se înghesuie
cu ei, râzând și spunând de ale lor. Mai venea câte una plină de
sânge acasă. Ședea ascunsă, să n-o vadă nimeni. Se spăla și se
culca furiș, dar de om nu se lăsa.
Tații ieșeau după ele și le ocărau. Fiecare pe-a lui:
— Îți arde pipota, ai? Îți dau eu ție!
— Te omor dacă te mai prind! Îți miroase a bărbat?
— Cățea! Semeni cu mă-ta!
Nu scăpa una nebătută. Aveau mână grea meșterii. Loveau
cum așezau cu mistria.
Spre primăvară, toată mahalaua era un țipăt. S-aprindea jarul
în fete. Lepădau trențele groase de iarnă și le jucau țâțele în
bluzele de ațică. Se ridicau mereu altele. Creșteau lungi în
picioare ca berzele, cu mijlocul subțirel, firave de le bătea
vântul, cu ochii aprinși de poftă. Când venea vreuna cu burta
mare la părinți, abia o scăpau vecinii de sub picioarele lor. Nu
glumeau lucrătorii! Degeaba voiau să le crească în frica lui
Dumnezeu. Ei, toată ziua la muncă, de unde să aibă și grija
copiilor? Și apoi trăiau laolaltă! De la șapte ani, zidarii își luau
băieții la meserie.
— Pe al meu nu-l fac popă, spunea meșterul Țuluc, să-l învăț
cu cărămida!
Și ca el gândeau mulți. La școală îi trimiteau de frica
învățătorilor, dar după un an, doi îi opreau pe schele:
— Lasă, țâcă! Stai lângă varniță!
Acolo se ridicau. Între salahori și țigănci. Dormeau cu ăi
bătrâni și le învățau măscările. Înjura unul, copilul zicea la fel a
doua zi. Noaptea deschideau ochii și vedeau țigăncile despuiate
în brațele bărbaților. Pe la treisprezece ani se uitau la surori sub
rochii. Câte unul, nărăvit, îi învăța:
— Ce-i ăsta, mă?
— Buricu’!
— Da’ asta?
— Mi-e rușine.
— Spune, țâcă!
— Nu zic.
— Zi-i, că te bat.
338