Eugen Barbu - Groapa

142
cuscri. Trecură șina Constanței înapoi. La casa rudei ardeau
lămpile, iar înăuntru se auzeau glasuri vesele, a petrecere.
Intrară toți în curte. Câinele stăpânului se smuci în lanț, lătră, ar
fi mușcat. Ieși un bărbat, numa-n cămașă, nădușit.
— Care ești, mă?
— Beghe, al lui Spiridon! Am venit să colindăm!
— Intră, muceo! făcu omul, potolind dulăul. Haide, că vine
gerul de afară…
În casă, masă mare, ca la sărbători. Împrejur, neamurile
cuscrului, muieri cu bărbații lor. Petreceau cu vinul dinainte.
Copiii se dezmorțiră, priviră ciolanele din farfurii. Începură să
cânte:
Lerui, ler,
Raza soarelui,
Raza soarelui,
Pe casa săracului…
Când terminară, gazda, nevasta rudei, îi puse la masă.
Bărbații scoaseră câte zece lei, pe care Beghe îi strânse
mulțumind.
La plecare zbieră săru’ mâna.
Afară, gerul tăia obrazul. O luară spre Cuțarida. Trecură
Grivița. Prăvăliile aveau geamurile luminate cu becuri galbene și
albastre. Se apropiară și priviră. Niște păpuși îmbrăcate în
postav verde, cu câlți albi pe margini, spânzurau de-o sfoară
lungă. Lângă ele, un brad mic, nins cu vată și împodobit cu
sticle, lucea în lumina lumânărilor.
— Ăsta-i Moș Crăciun cu pomu lui, spuse unul din băieți.
Ceilalți tăcură și se uitară mai departe. Vântul le flutura
traistele golite, ca pe niște zmeie. Nucile și covrigii uscați se
loviră. Când le-au înghețat tălpile, se îndurară să plece. Se
întoarseră spre câmpul gol. Ochii se umezeau de ger. Pe gene li
se așternu o brumă subțire.
Aproape de cârciumă îi alergară câinii negri ai lui Stere. Mai să
le sfâșie pantalonii. La poartă, se despărțiră. Venea și Ene cu
ceata lui. Se bătuseră cu ai ceferiștilor și le furaseră covrigii, că
erau mai mulți. La ei ardea încă o lampă. Spiridon dormea.
Copiii se dădură lângă sobă. Ăl mai mare îl căută pe Beghe în
traistă și mâncară colindețele.