Eugen Barbu - Groapa

— Cântați, mă, cântați, să-i speriem!
Neacșu desfăcu armonica și umflă burduful. Un sunet prelung
ieși din instrumentul ud și lupii se depărtară speriați. Dumitru,
însuflețit și el deodată, bătu coardele țambalului și-l înghionti pe
Anghel:
— Trage și tu din arcuș, poate-or pleca!
— Mai tare, mai tare! îi ațâța Mitică Ciolan în sudorile spaimei.
Și vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al
tarafului.
•
Spre ziuă starostele înțepenise. Vioara îi căzuse din mână și o
acoperise zăpada. Plângea degerat:
— Mă prăpădesc, fraților, mă prăpădesc, nu mă lăsați, nu mă
lăsați…
Cântecul ciudat, care nu semăna cu niciun cântec știut și spus
vreodată, nu se mai isprăvea. Lupii fugiseră la câțiva pași, și
după câtăva vreme, obișnuindu-se cu zgomotul instrumentelor,
se apropiaseră din nou. Ședeau pe labele dinapoi și așteptau.
Lumina vânătă a începutului de zi îi făcea și mai înfricoșători.
Erau cât niște viței, cu capetele mari și coame înspicate de
gheață, dârji în așteptarea lor nedumerită. Câte unul mai
flămând se ridica și se repezea spre lăutari, și când ajungea
aproape de ei, o lua speriat înapoi. Sunetul gros al contrabasului
îl făcea să urle înfuriat și neputincios.
Mitică Ciolan îi numărase în gând fără să vrea. Erau nouă.
Priveau neclintiți grupul de oameni și din gurile sălbatice li se
scurgeau balele. Stătuse și vântul. Un ger năpraznic îngheța
totul. Bătrânul nu-și mai simțea degetele și coatele. Așteptau
toți patru scufundați până la genunchi în zăpada crescută peste
noapte. Chip de te urnește! Erau îmbrăcați subțire, cu niște
paltoane jerpelite, de căpătat. Pe Dumitru îl țineau arsuri sub
ochi și nu putea să se miște. Zgâria din când în când coardele
țambalului cu cozile bețișoarelor. Albise tot și parcă se mai
subțiase, ca și când i s-ar fi tras tot sângele din trup.
— Nu ne lăsați, fraților! se târa la picioarele lor starostele. Nu
ne lăsați, nu mai pot nici eu, nici Dumitru…
— Cântă, nene Mitică, ceva, să te mai încălzești, îl îndemnă
Anghel, cântă, că ne mănâncă lupii!…
Ciolan se uită nedumerit la ceilalți, privi animalele și în cele
din urmă începu cu voce spartă:
358