Eugen Barbu - Groapa

256
Au ațipit târziu.
•
La miezul nopții, auziră iar lacătul. Săriră buimaci și
înspăimântați în sus.
— Tot așa, Paraschive! spuse repede ăl bătrân. Dacă nu ne
dovedesc, n-au ce ne face…
Ucenicul simți o mândrie care-i umplea pieptul și parcă rănile
nu-l mai durură. De acum putea să spună că e și el călit și nu-i
mai fu frică.
Prin ușa deschisă, văzură cerul limpede de vară. Sergentul se
schimbase. Era unul bondoc și iute. Îi chemă afară. Iar urcară
treptele de ciment.
Lipăiră cu picioarele goale pe dușumelele nemăturate.
Înăuntru, comisarul moțăia pe scaun. Deasupra mesei ardea o
lampă cu sticla afumată. Lumina ei n-ajungea în toate ungherele
odăii. Pe o ladă mai ședea un om. Avea o față slabă,
nebărbierită și doi ochi încercănați și negri. Palmele mari îi
atârnau peste genunchi. Între picioarele lui zăriră un lighean
acoperit.
Gheorghe înțelese. Aduseseră cărbuni să-i ardă la tălpi. Cel
nou se ridică și-l întrebă pe sergent:
— Ăștia sunt?
— Ăștia.
Umbra i se lungise peste cercevelele întunecate ale
ferestrelor. Șeful ridică pleoapele, căscă, se întinse din toate
oasele și râse încet:
— Să vedem, tot n-o să spuneți?
Oamenii legii se așezară în fața lor. Sergentul și cel de pe ladă
astupau lampa. În mijloc aștepta comisarul, cu mâinile în
buzunare. El vorbi la început.
— Spuneți unde sunt caii?
Hoții se priviră în ochi. Încleștară măselele. Acu era acu…
— Nu știm nimic, tăiați-ne, omorâți-ne! Nu știm nimic! zise
Paraschiv hotărât.
Șeful îl mângâie cu palma lui grea pe barbă:
— Las’, c-ai să spui tu și ce lapte ai supt de la mă-ta, n-avea
grijă…
S-a mai jurat și Gheorghe. Degeaba. Bătaia a început îndată.
Întâi i-a lovit lunganul. În bojoci, în spate și în cap. Cel tânăr se