Eugen Barbu - Groapa

Banii o să-i plătească el cu timpul. Socoteală bună, numai că nu
cunoștea sufletul stăpânului. Vreo trei zile s-a codit. Pe Bică îl
știa cât e de hapsân, dar dintr-atât n-o să sărăcească!
În lunea aia, după lăsata-secului, s-a sculat de dimineață cu
inima bucuroasă. S-a dus la pompă, în curte, și-a lepădat
cămașa de pe el, a dat drumul la apă, s-a răcorit, și-a spălat
fața, a băut și-o gură bună, să-i ție pe drum de sete, și a strigat
la lucrători:
— Bună dimineața, s-a trezit jupânul?
— Acum se dă jos să-ți numere pâinile.
Unul încă râdea cu el:
— Cum ai dormit azi-noapte?
— Cum să dorm? Repede…
În brâu, Mielu avea toate paralele strânse. Dacă jupânul îi
dădea restul, putea să se ducă la primărie să-și plătească locul.
Ar fi fost cea mai frumoasă zi din viața lui.
Până să coboare domnul Bică, a scos iapa afară, a stropit
osiile căruței cu un furtun, i-a pus nițel catran la încheieturi și,
când l-a auzit tropăind pe scările de lemn, i-a ieșit înainte:
— Să trăiești, stăpâne!
— Bună dimineața, i-a răspuns domnul Bică, duhos.
Își trăsese numai pantalonii și i se vedea pieptul păros prin
despicătura cămășii de noapte.
O dată a simțit sluga că-l taie cineva la inimă cu un cuțit.
Jupânul stingea lămpile din curte, să nu se facă risipă de gaz.
Vântul ridica praful de pe pavaj. Sus, la ferestrele chiriașilor se
luminau geamurile. Calul bătea cu copita. Înțepa un friguleț de
primăvară. Înghețase sufletul în Mielu. S-a apropiat iar de
stăpân, și i-a spus cu gura pe jumătate:
— Domnu Bică, aș avea o rugăminte…
Jupânul s-a întors mirat spre el, cu ochii mici, de nedormit ce
era.
— Ce-i?
— Ce să fie…
— Spune, mă prostule!
Parcă a mai prins curaj Mielu.
— Domnu Bică, aș avea o mare rugăminte…
— Ei?
— Domnu Bică, am strâns bani să-mi cumpăr un loc în gura
gropii, să am și eu un metru de pământ al meu…
187