Eugen Barbu - Groapa

243
Hoții veneau la apusul soarelui, se lăsau pe râpi și înnoptau
sub maluri. Gheorghe cânta:
Mingea mea,
Mingea mea,
S-a ales, bules
De ea.
Mână-mică aducea sacul cu haleală, și ucenicul – trențele de
dormit.
— Bine mai e! spuse Sandu, așezându-se.
Trase în piept aerul proaspăt și-și scoase chiștocul.
Bozoncea își trânti șapca în praf. Avea poftă de glumit.
Trecuse o săptămână și nu-i luaseră ibovnica. Asta însemna că
Nicu-Piele își ținuse gura. Strigă la Gheorghe:
— Treanță!
— Ei?
— Suntem, mă, boieri?
— Suntem.
— Avem, mă, ce ne trebuie?
— Avem!
— Suntem cumnații lui Dumnezeu-piele goală?
— Suntem!
Râdea Paraschiv, râdea Sandu. Ăsta era hazul lor. Vântul
primăverii spulbera focul în toate părțile. Dinspre rampa
gunoierilor cădea un miros greu de floare de salcâm, dulce și
parșiv. Și-au tras ciolanele mai lângă flăcări.
— Ar trebui să luăm Grivița asta de la un cap la un cap…
spuse starostele.
De mult pusese el geana pe negustori.
— Să-i scuturăm nițel, adăugă și ăl bătrân.
— Numai să iasă și Nicu din pușcărie, să se întoarcă și Oacă
de la Filaret…
Erau puțini, și asta cerea îndrăzneală.
A treia noapte, au picat poterele. Jandarmii au înconjurat
groapa. Căutau pe dezertorii fugiți de la armată. Trei camioane
s-au deșertat la rampă. Soldații și-au stins țigările și n-au mai
vorbit. Un căpitan i-a împărțit în plutoane și au coborât. Nu
cunoșteau. Gunoaiele au început să se prăbușească. O dată a
ciulit Stăpânul urechea.