Eugen Barbu - Groapa

54
trăsurilor venite să-i ia tropăiau la poartă. Nevestele își cărau
bărbații până la scara droștilor. Meșterii erau țepeni de băutură.
Horăiau de-a-n picioarele, doborâți și galbeni. Cum cădeau pe
pernele de catifea, așa înlemneau, cu mâinile adunate pe piept,
osteniți. Femeile strigau la birjari și trăsurile porneau în goană
spre Grivița.
Soarele sclipi în geamurile aburite. Florile vișinilor se
împurpurau. Socrul ieși în prag și își chemă nevasta:
— Adu o sticlă de rachiu, muiere, să ciocnesc cu băiatul!
Cheam-o și pe Lina, să-și strângă ce mai are pe aici, că pleacă
de la casa mea!
Soacra le aduse țuica, o puse pe masă și ieși bocind.
Mireasa ședea lângă naș, privind peste ulucile umezite.
Brutarul, beat, cânta cu glas stins la urechea vioristului, care-l
ținea din arcuș:
Mario, la nunta ta…
Ofta rar și striga lui Ghiță Bâlcu, care se prăbușise cu capul pe
masă:
— Cumetre, am iubit și eu la viața mea una, of! și-i venea să
plângă.
Apucă un pahar și-l mușcă în margine cu dinții lui puternici.
Sticla se sparse și-i însângeră buza. Nașa sări cu gura pe el:
— Te-ai îmbătat, Ghițișor!
Masa se mai rărise. Zestrea mirilor creștea. Aglaia tot mai
striga pe rând numele unora. Se mai oprea la câte unul:
— Masă bogată! Nae Dragavei, aici de față, picior de nun, o
sută de lei și un servici de tort!
Iar își arunca ochii împrejur.
— Ce mai dați? adăuga către cei zgârciți.
— Sănătate, că-i mai bună ca toate! răspundeau unii.
Spre răsărit, prin crengile vișinilor, răzbea lumina tulbure a
zorilor. Lina se așeză pe un scaun lângă ginere care ieșise între
timp și asculta glumele mesenilor. Văzu urmele umede de
pahare pe fețele de masă și o învălui tristețea. Totul i se păru
murdar, cerul ca o leșie, zidurile casei, lămpile unsuroase care
ardeau în pomi.