Eugen Barbu - Groapa

pălită, cârciumarul s-a ridicat de la petrecere. Peste dealurile
Drăgășanilor plutea o lumină verde, stinsă. Mirosea a fân ținut
sub ploi. Un vânt rece, de toamnă, mișca crengile uscate.
Aprigă muiere. Voica îl ostenise până dimineața într-o căpiță.
Avea niște brabeți de sâni, vii și tari, cu sfârcurile cât crugul.
Mușca bărbatul, nu se mai sătura, și gura muierii – ananas.
Ardea toată, și lui nu-i mai venea să plece. Îl chemau treburile la
București, dar tot au mai zăbovit. Căruțașii râdeau cu înțeles, i-a
cinstit, a dat fuga până în târg, i-a cumpărat femeii cercei, a stat
iar lângă ea. Mirosea altfel străina, parcă-i bătea sângele mai
repede sub piele.
O săptămână s-au iubit și când au început ploile au coborât
drumurile Piteștiului. Voica mersese până la bariera Drăgășanilor
în căruța lui. Pe față i se scurgeau picăturile de ploaie. În ochi
stăruia o posomorâre nespusă. Stere a oprit caii. Animalele
băteau glodul cu copitele. Din spatele lor costelive ieșeau aburi
calzi. Bărbatul a ajutat-o să coboare, simțindu-i pieptul tânăr sub
cămașa umedă. I-a spus scurt, urcându-se repede pe șleauri:
— Mai viu!
Și-a dat bici cailor, să ajungă pe hoții de cărăuși care-i duceau
vinul.
•
Mai dădea Dumnezeu și câte un necaz, nu se putea. Murise
socrul. Se treziseră într-o dimineață cu mama Linei la poarta lor,
plângând:
— Veniți, că s-a prăpădit bătrânul! le-a spus.
I se uscaseră ochii de plâns. Morfolea numai din gura ei știrbă
și se văita. S-a pus și Lina pe un vaiet. A venit Aglaia, le-a tăiat
basmale de doliu, Stere a închis prăvălia, s-au dus acasă, l-au
văzut întins pe masă între două sfeșnice, luminat de flacăra
lumânărilor. I-au pupat mâna țeapănă.
— Te duseși, tată-socrule! a rostit negustorul trist.
Se adunaseră iar rudele: finul Tache, cuscrul Vasile, Ghiță
Bâlcu, fina Smaranda, Cristea, tot neamul. Aduseseră coroane
de flori, se închinau și plângeau. În odăile dogarului plutea un
miros de tămâie și de busuioc stătut. Văduva a chemat un preot,
acesta a citit slujba, femeile puseseră gura în batiste, zguduite
de mâhnire.
— Tătucă, tătucă! Ne lăsași, tată! se căina Lina peste
cosciugul lui.
122