Eugen Barbu - Groapa

Stere sosise la casa dogarului în haine noi. Până atunci îl
zorise Aglaia să termine mai repede cu bărbieritul, dar chip de
scapă de țiganii care-i cântau cu arcușul în timp ce frizerul îl
potrivea din brici, să fie frumos! Le-a dat balaoacheșilor bacșiș,
aceștia s-au suit pe capra trăsurii și au pornit grămadă spre casa
miresei.
Lina nu terminase cu spălatul și dichisitul. În jur, numai fete,
prietene de-ale ei, unele cârne, trecute, izbindu-se una de alta și
neștiind ce să-i aducă mai degrabă la îndemână: cununița de
ceară albă, cu bobi cât cireașa, sau beteala lungă și foșnitoare.
După ce mireasa s-a spălat pe chip și pe mâini, a trecut fiecare
și și-a udat fața cu apă călduță.
Când s-o încalțe, și-au scris numele cu creionul pe talpa
pantofilor albi și moi, rugând-o pe Lina să nu uite ca la intrarea
în biserică să-și târască piciorul de prag.
De afară se auzeau lăutarii, toată curtea se umpluse de
oameni, maică-sa o chema să-și întâmpine ginerele, și fata nu
mai avu timp să se privească în oglindă. Cârciumarul i se păruse
urât și bătrân. Avea o față negricioasă, și gâtul îi înțepenise în
strânsoarea gulerului cămășii. Stere își potrivea părul lins pe
frunte și șușuia cu Aglaia:
— Mă ține!
— Nu-i nimic. Îndreaptă-ți haina, vezi că râde lumea de noi,
spunea bătrâna în șoaptă.
S-adunaseră vecinii meșterului, muieri cu copii după ele târâș,
gospodari curioși și golani din cartier, glumind cu niște cârlane
de fete.
Nuntașii au plecat în trăsuri împodobite cu panglici albe,
încrețite, petrecuți de cântecele lăutarilor. În față ședeau
mireasa cu nașul și cu soacra, după ei veneau Roșioară, nevasta
brutarului și ginerele, apoi ceilalți mai în urmă. Caii gătiți
tropăiau veseli. Biserica era tocmai în Grivița. Au străbătut
mahalalele vecine, ocolind străzile neumblate, și când s-au dat
jos, pe treptele de piatră, și-au potrivit hainele și-au intrat.
Lina, în rochia albă, lungă, cu dantele la poale și mâneci
strânse, abia călca, sfioasă, nevăzând pe nimeni, lângă Stere. Îi
urmau nașii: brutarul cu nevasta, ținând câte o lumânare albă
de spermanțet, ca o bâtă gătită cu flori de liliac. La urmă, socrii,
meșterul, în pantofi de lac, fudul, purtându-și femeia de mână
și, ca din partea mirelui, gunoierul cu a lui. Grigore călca strâmb
39