Eugen Barbu - Groapa

— Am să fac.
Părintele răsufla puțin.
— Da numele Domnului îl iei în deșert?
— Se poate? Am cinci icoane: una cu potopu, una a sfinților
Dimitri fără arginti, Chir și Ion, una cu iadu și cu raiu, alta a
sfântului Ilie Tesviteanu și alta cu tăierea lui Belzebut, Doamne,
iartă-mă!
— Nu mai lua numele Necuratului în gură în sfântul altar.
— No să-l mai iau.
— Să mai faci treizeci de mătănii.
— Le fac.
Pe babă o dureau genunchii. Se lăsa mai pe o parte. Preotul îi
așeza prapurul lui aurit, de mătase, pe cap și-i citea din
evanghelii.
Marghioala încremenea, cu sufletul pierdut în întunericul ce-i
acoperea vederile. Pe sub uși trecea un curent care-i îngheța
pielea.
Popa Metru iar se apleca asupra ei:
— Ia mai spune…
— Spun, părinte.
— De curățit, te cureți?
— Mă curăț.
— Îți speli trupul?
— Mi-l spăl.
— Așa să faci pentru sănătatea ta, că Domnului îi place
curățenia și blândețea. Da farmece faci?
O dată înlemnea baba.
— Părinte, ce să zic? Mai dau câteodată în plumb la vreo
neisprăvită, descânt cu cărbuni, arunc răul pe câini, mai scot
câte-un junghi…
— De dat în cărți, dai?
— Dau.
— Să nu mai dai și să asculți numai de glasul lui Domnul-
Dumnezeu. Să faci încă douăzeci de mătănii pentru asta.
— Fac, sfinția-ta.
— Stai, să-ți citesc dezlegarea…
Și iar se ruga popa pentru păcatele ei.
Baba Marghioala asculta înspăimântată făgăduielile făcute
păcătoșilor pentru lumea cealaltă și-i picau lacrimi din ochi.
Părintele o descosea mai departe:
155