Eugen Barbu - Groapa

timp aici, în Cuțarida, să nu mai stea cu chirie, să aibă fiecare
casa lui. Nimeni însă nu putea să pună mâna în foc că Veta e
făcută de el, deși bătrâna se jurase pe toți sfinții că ea le
înlesnise dragostele. Cât despre domnul Mârzu, el mai bine se
lăsa călcat de vagoanele sale decât să-și bănuiască nevasta. De
când o luase, munciseră împreună, își cumpăraseră loc în
groapa lui Ouatu, nu se certau din alte pricini decât din vinile lui
de bărbat căzut în tagma bețivilor.
Veta nu semăna nici cu coana Marioara, nici cu domnul
Aristică, și baba Marghioala se îndoia ea însăși câteodată dacă
aducea măcar cu impiegatul. Pe fată o iubeau toți pentru că era
deșteaptă. Ea scria femeilor scrisori la neamurile din provincie și
pomelnicele bătrânelor pentru vineri seara.
Tramvaistul vrusese s-o dea la învățătură mai departe, însă
acolo nu-i mai plăcuse fetei. A stat un an la liceu și-a fugit. Nici
palmele tatălui, nici lacrimile coanei Marioara n-au hotărât-o să
se întoarcă.
— Ne pune să ne facem coadele, spuse ea într-un suflet
acasă, și pe mine mai bine să mă pici cu ceară decât să-mi
zbengui părul.
— Arde-i-ar focul de neisprăviți cu școala lor, zisese în cele din
urmă și domnul Aristică, te dau la croitorie dacă ție nu-ți place.
Eu nu-mi chinui copila pentru niște sclifosite de profesoare! Ești
sângele meu, cu palmele astea te-am crescut…
Și-o pupase pe frunte, mângâindu-i părul aspru.
Dar nici la croitorie nu s-a dus Veta. Îi plăcea să stea mai mult
pe maidan, să joace bile cu băieții sau să tragă zmeie în cartier.
Vara pleca de dimineață pe groapă să adune ciulini, mânca pe
unde apuca și se întorcea seara când aprindeau mahalagiii
lămpile. Începuse să citească romane, niște cărți groase, pline
de poze. Încă taică-său se supăra când o vedea:
— Iar citești prostii d-astea? Cai verzi pe pereți! Să nu te mai
prind! Dar ce, fata-l asculta? De unde să știe el ce plăcute erau
foile acelea care povesteau aventuri de dragoste cu contese și
bandiți?
Uneori, ca să mai scape de gura lui și de-a mă-si, pleca în
groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era
o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neștiută de nimeni. Vara
așternea pe jos buruieni uscate și asculta cum se rostogoleau de
sus bulgării mari de pământ. Îi țiuiau urechile de atâta liniște.
268