Eugen Barbu - Groapa

din colivă și-l rugau să se închine. Spărgătorul de lemne mânca
lacom grâul dulce, presărat cu bomboane, se ștergea la gură cu
mâneca hainei zdrențuite și, când se sătura, se ridica, își sălta
toporul pe umăr și pleca.
A doua zi după trecerea lui prin mahala, muierile vedeau în
câte o poartă drapelul negru al morților. Scuipau în sân și
murmurau:
— Iar a trecut Tudose!
Baba Tinca se jurase pe ochii din cap că-l văzuse la Sfânta
Vineri când ieșise dintr-un cavou.
— Doarme cu morții, soro, ăsta-i Ucigă-l toaca!
Spărgătorul de lemne o lua prin spatele cimitirului, pe sub
arțarii bătrâni ai străzii Pomenirea. Privea căderea frunzelor
roșcate, se oprea sub copacii atinși de moarte și strângea
purcoaie-purcoaie straturile uscate care foșneau sub pași,
aprindea un amnar cu iască și dădea foc. Trâmbe de fum alb,
înecăcios se ridicau drept în sus, sub coroanele pomilor. Toată
strada aceea pardosită cu frunze se împânzea într-o lumină în
care nu se mai deslușea nimic…
Gogu croitorul zăcuse două luni pe patul spitalului și, în cele
din urmă, doctorii îl trimiseseră acasă, n-aveau ce-i mai face.
— Barim să mor în patul meu, spunea meșterul.
L-au dus cu o trăsură. Era galben, numai pielea și osul pe el.
Se rezema într-un baston. Nu-l mai cunoșteai. Trei zile se
chinuise până să-i iasă sufletul, mai mare păcatul. Ședea
prăvălia închisă, nevastă-sa, Florica, nu se mai vedea. Ce nu-i
dăduse, câte doctorii, degeaba. Într-o dimineață își apucase
gâtul cu mâna și se zbătuse, trăgându-și răsuflarea.
— Eu mor, spunea.
Femeia lui plângea alături.
— Stai liniștit, îl ruga, stai liniștit, auzi tu…
În două ceasuri nu mai era.
Nevasta a chemat-o pe Aglaia, să-l spele. Plângea de înecase
pământul.
— Haide, coană Aglăițo, că m-a lăsat al meu. Oh, Doamne!
Cocoșata a pus mâna la gură, uluită:
— Ce-i omu, soro! Parcă ieri dădea cu acul colea. L-am
întrebat încă: „Ce mai faci, domnu Gogu?” „Bine, mi-a zis. Ce să
fac?” Dar l-am văzut eu. Nu-i era bine de loc!
304