Eugen Barbu - Groapa

278
Procopie râse iar, într-un fel care-o tulbura.
— Și ce tot râzi dumneata acolo?
— Nu râd.
— Ba știu eu că râzi de mine. Și nu-i frumos…
Bărbatul o privea curios. Îi plăceau vioiciunea ei și
răspunsurile înțepate.
Veta se apropiase de el și vorbea acum mai cu blândețe,
parcă să-l împace:
— Dacă aduci patefonul dumitale și-l faci să cânte, te duc întrun
loc…
— Ce loc?
— Ce-ți pasă? Am eu un loc. Numai să nu-ți fie frică…
— Cum o să-mi fie frică?
— Uite așa! Ce tot faci pe deșteptu? Păi e tocmai în groapă,
dincolo de baltă, pe unde umblă hoții, ce știi dumneata!?
— Bine, dacă o să fiu cu tine, n-o să-mi mai fie frică. Dar când
mă duci?
— Vedem noi, să mai mă gândesc…
Și plecase iute în casă, să nu-l mai vadă cum râde cu
îngăduință, abia ghicit, de parcă și-ar fi bătut joc de ea.
•
Pe urmă l-a visat noaptea pe Procopie, umbla năucă, n-o mai
cunoșteai, cânta în gura mare prin casă, de una singură:
Carmencita,
Nume scump
Ce-alină dorul,
Carmencita,
Ești speranța și fiorul,
Te dorește gândul meu
Ca pe-o narcoză,
Mi-amintește
De-un parfum uitat,
De-o roză.
Carmencita…
Coana Marioara o auzea de pe afară.
— Ehe, făcea, nu-i a bună cu fata mea…
•