Eugen Barbu - Groapa

— Te lauzi, grozavule!
— Mânca-ți-aș ochii, dacă nu-mi vine să răstorn pușcăria asta
și să viu să te iau din brațele starostelui!
— Ce mai aștepți? râdea ea întărâtându-l.
Paraschiv ar fi mâncat-o, așa cum râdea cu toți dinții ei
strălucitori și umezi.
— Nu mai râde, Didino, nu mai râde!
— Râd, na!
Și-și înfingea țâțele tari în plasa care-i despărțea, ca și când i
le-ar fi dat lui. Începuse să-i placă și ei manglitorul. Era tinereltinerel
și-o zăpăceau ochii lui veninoși și plini de poftă. Bozoncea
se ramolea. Trecuse și vremea lui. Începuse să-i albească părul
pe la urechi. Pleca repede, să nu-l mai vadă pe Paraschiv.
Și-acum că scăpase, pe ea o căuta. Îi spuse lui Gheorghe:
— O să vedem noi ce-i cu legea starostelui. Mi s-a urât să le ia
el pe toate și să-i joc la ușă.
Ăl bătrân îl privi cu spaimă. Bănuise el ce bănuise. Ăsta era
om al dracului, se vedea după cum pune mâna. Nu se înșelase
nici de data asta.
Paraschiv vorbea îndârjit, privind groapa adâncă, sălbatică:
— Mi s-a făcut sete, Treanță, să stăpânesc numai eu peste
hoți, să călăresc Grivița și Filantropia, să văd ce e-n Obor și
Mandravela și să-i fur Stăpânului pe Didina, să v-o dau vouă s-o
mârliți și s-o batjocoriți, că l-a lăsat pe Sandu și s-a dus după ăl
puternic!
Caiafa îl privea fără să spună nimic. Era frumos ucenicul, cu
fața lui pestriță, aprinsă de o putere care-i lucea în ochi.
— … și să mă-ntorc și la comisari și să-i jughinesc, să le-arăt
eu cum se bate! Și să-l omor pe ăl de-mi punea cărbuni la
subțiori, să beau sângele lui, oh…
În noaptea aceea au dormit în groapă, și a doua zi, în zori, s-
au dus la casa Didinei.
În drum au trecut și pe la simigii. Piața, plină. Grecii, cu
tarabele încărcate. Mirosea de departe a dovleac copt și a
sămânță prăjită. Au grăbit pasul. Drept la Iani în prăvălie s-au
înființat.
— Bună ziua la negustori! a zis cel tânăr.
Cațaonul înlemnise. Nici nu mai mișca. Codoșul își freca
palmele cu bucurie.
— Ce mai faceți, bre? a întrebat negustorul, cu jumătate gură.
294