Eugen Barbu - Groapa

Se supăra vreunul mai deștept:
— De ce vă bateți joc, mă, de sufletul țâncului ăsta? De ce-l
otrăviți?
— Cine-l otrăvește?! Îl învățăm! se făleau ăilalți.
— Să știe de mic!
Copiii erau însă deprinși cu toate relele. Ascundeau țigări prin
buzunare și fumau pe maidan, câte doi-trei, până se
îngălbeneau la obraz. Aveau frați mai mari la care se uitau, cine
să-i stăpânească? Bărbații erau plecați toată ziua la muncă,
femeile cu treburile lor, ei slobozi. Fugeau de la școli, tot în
câmpul Cuțaridei se adunau cete-cete. Și de se găsea câte unul
să le zică, ei râdeau:
— Ce, mă, oi fi socialistru?
— Sau baftist d-ăia de nu bea, de nu mănâncă, de nu știe ce-i
aia cur de muiere…
Stere nu se amesteca. El o lege avea: să nu plece mușteriul
nemulțumit. Când se asprea vremea, le făcea țuică fiartă cu
zahăr și piper, să-i sare la inimă pe necăjiți. Clienții nu țineau la
băutură. Erau osteniți și vlăguiți. Dintr-o litră, două, se
posomorau. Plecau spre seară pe trei cărări, tăind câmpul.
Ce-i păsa lui? De la o vreme nu-l mai părăsea binele. Făcea ce
făcea, și pleca după vin la Drăgășani. Acum, drumul avea alt
farmec pentru cârciumar. Bătuse mult calea asta, scosese parale
– negustoritul e meserie frumoasă dacă mai cade și altceva la
un popas. De când îi mergeau treburile, scăpa ușor banul printre
degete, avea sângele tânăr și, într-o toamnă, la crame, i-a căzut
sub ochi o fetișcană plină și puternică, în fote curate, ca piatra
de munte, sănătoasă și veselă, de râdea repede cu un glas
dulce.
Tot ținutul acela albăstrui, de viță stropită cu piatră acră,
coclise. O rugină ștearsă și găunoasă bolea în frunze. Pădurile
aveau un miros putred și soarele leneș de octombrie le bătea
frunzișul galben, pierit.
Negustorul se așternuse la masă cu cărăușii lui. A cumpărat
vinul nou, roz ca petala trandafirului, a plătit, se ușurase.
Întinseseră masă, cu pui fripți, perpeliți atunci într-un jar de
vreascuri, muiați în mujdei de usturoi, cu mămăligă subțire și vin
negru. Trosneau măselele.
Se uita puicuța, se uita și Stere. Sufletul cerea. Când s-a
potolit focul, de rămăsese numai o inimă roșie, fierbinte în iarba
121