Eugen Barbu - Groapa

132
L-am făcut cu o cătană!
L-am făcut cu o cătană,
Uite-așa, să-mi fac pomană!
Avea o voce muierească, mai afumată de tutun și stricată de
chefuri.
Boturile de porțelan ale lămpilor luminau masa încărcată. Pe
jos se răsturnaseră câteva sticle golite. Oacă, amețit, se urcase
pe un scaun și spunea înduioșat:
— Nu vă uitați la mine, da-mi place, fraților, țigancă o fi,
treaba ei. Și o contesă când se scoală din pat are negru sub
unghie, ce-mi tot spuneți mie?! Inima, ea știe tot, ea iartă tot,
ehe…
Ceilalți râdeau, dându-și coate:
— A băut pisica oțet!
Guristul se apropiase și el de staroste și-i zicea:
Nu vreau lume, nu vreau viață,
Nu vreau ca să mai trăiesc…
Cataroiul mușca paharul. Lăutarul îl ațâța:
Eu stau coardă, la-nchisoare,
Tu cu șuții prin locale,
La-nchisoarea cu capace,
Unde dezertorii zace.
Tu comanzi sticle cu bere,
Eu cu lanțuri de picere,
Tu comanzi sticle-nfundate,
Eu sunt condamnat la moarte…
Îi apucase un plâns pe pungași și nu-și mai ridicau ochii din
pahare. Țiganca și-a aruncat privirile peste masă și l-a măsurat
pe Paraschiv. Era subțire și ager. Sub fruntea largă îi luceau doi
ochi vii. Își freca palmele ușor și zâmbea. Gura i se strângea în
margini răutăcios. Părul moale, castaniu îi cădea într-o parte.
Cel tânăr o privi o clipă și bău până în fund.
Buzații osteniseră, dar nu se lăsau. Începuseră să cânte fără
perdea. Iute s-au înveselit manglitorii. Stăpânul și-a așezat