Eugen Barbu - Groapa

Presarul rămase cu un coltuc de pâine în mână și își curăță
briceagul de miezul lui pufos și alb. Îl vârî apoi în buzunarul
pantalonilor. Luă un chibrit, îl ciupi cu dinții la un cap, îl ascuți și
se scobi în măsele. Mestecă resturile gânditor. Se mai uită pe
geam, sugându-și limba, să mai adune sucurile rămase, și
întrebă leneș:
— Când ați plecat?
Nu-i mai privi. Se apropie de geam. Aici era mai greu. Vorbi
tot Gheorghe:
— Păi să fi fost acum câteva săptămâni. Ne-am suit într-un
mărfar și-am colindat toată Dobrogea. Scump peștele, dar face
banii. Alaltăieri ne-am întors.
— Hm! mormăi omul de la fereastră.
Și veni aproape de ei. Râdea. Râseră și pungașii, mânzește, că
le era inima cât un purice.
O dată se încruntă comisarul:
— Cui vinzi tu pepeni? Dumnezeul mă-ti de huidumă! Da când
ați furat, tot la Tulcea ați fost? Caii! Unde sunt caii, că vă bag în
pământ!
Și-i lovi pe amândoi cu pumnii, fără milă. Pe Treanță îl pălise
cu cizma în boașe. Bătrânul căzu pe dușumea, gemând.
— Aoleu! Aoleu!
— Scoal’, că te fărâm!
— Dom’ șef, mor! mor! se tăvălea hoțul.
— Ia-l! strigă comisarul la sergent.
Paraschiv se ținea cu mâna de fălci. Scuipă pe dușumea un
dinte rupt și-l cuprinse o ură oarbă și neputincioasă.
Presarul se duse iar la fereastră. Gheorghe tot mai gemea,
ținut de subsori de sergent.
— Du-i la pivniță! porunci în cele din urmă. Las’, că se mai
gândesc ei.
Ieșiră. Afară, pungașilor le veni să sară gardul și s-o rupă la
fugă. Beciul avea o ușă de tablă, pe care gaborul o încuie cu
lacătul. Codoșul căzu, văicărindu-se, la pământ.
— Ce-i, fleoarță? îl înghionti Paraschiv, batjocoritor. Doar deatâta-mi
ești?
Celălalt nu răspunse. Se rezemă de zidul rece. Cel tânăr
simțea încă pe obrazul sfâșiat inelele comisarului. Îi țiuiau
urechile și ar fi dormit. O durere ascuțită de dinți îl făcu să se
perpelească încă mult timp.
255