Eugen Barbu - Groapa

cineva i-ar fi plimbat o flacără de-a lungul picioarelor și le-ar fi
dezmorțit. Așa-i ținea iarna țiganca lui picioarele toată noaptea
în brațele ei, ca să i le încălzească, să-i fie bine.
— Nu te lăsa, Anghele, nu te lăsa, se mai întorcea către
celălalt. Nu-l mai auzea nici el.
— Și cum îți spuneam, nene Mitică, n-a lipsit unul. Până și
dușmanu meu de moarte, Cîrlea, venise. Purta joben și frac. Ce
vrei, țigan scuturat, îl știi matale. Din cauza lui erau să se
omoare niște muieri de-l iubeau. Ce bătaie s-a încins! Dacă nu
săream între ele, se omorau. „Stați la un loc, ocările dracului!”
strigam la ele, dar ce, mai m-ascultau? Praf mi-au făcut
costumul de ginere. Ce vremuri, ce vremuri, nene Mitică, m-
asculți?
Împrejur nu se auzea decât contrabasul lui Anghel, horcăind
ca un muribund, și clinchetul crengilor înghețate, pe care abia le
mișca vântul. Ziua aluneca deasupra câmpiei, pe neștiute,
scurgându-și orele încete. Aci se încenușa, aci cerul se
albăstrea, și totul înflorea în lumina abia ghicită a soarelui.
Dumitru nu mai termina:
— Pe urmă ne-am dus la fotograf, cu mașinile…
Căldura aceea plăcută îi cuprinsese tot trupul, urca în obraji și
gura i se mișca din ce în ce mai greu. Țambalagiul plângea fără
să știe.
— M-auzi, nene Mitică?
•
În aceeași zi, spre seară, niște vânători găsiră lângă șanțul
fortului „Cățelu” pe Anghel, cântând încă în fața hoiturilor
starostelui și al țambalagiului.
Erau trei oameni înalți, îmbrăcați în cojoace, cu puști în mâini,
încă fumegânde. Împușcaseră doi lupi și-i alungaseră pe ceilalți.
Priveau la nebunul din fața lor, care nu-și mai termina cântecul.
Anghel râdea încet, și mâna lui dreaptă, rănită de ger, care
mișca încă vioi arcușul aproape rupt, nu se opri nici când îl suiră
cu grijă în sanie. Avea privirile rătăcite, albe și nu spunea decât
atâta:
— Ce v-am spus eu, nene Dumitre și nene Mitică, țineți-vă
bine, să vă cânt eu un cântec… Ia ascultați…
Și în timp ce sania ușoară aluneca sprinten pe zăpada
scârțâitoare, vânătorii îl auziră abia șoptind cu o voce pierdută:
362