Eugen Barbu - Groapa

noduroase pe care și le trosnea. O apuca plânsul pe neașteptate
pentru că o ținea o rană veche. Tată-său știa. Se uita după unul
Nicolae, băiețandru de vârsta ei, crescuți împreună, n-avea ce le
face. Se întâlneau seara la capul mahalalei, își dădeau mâna și
roșeau. Linei îi tremura inima de dorul lui, că o închiseseră în
curte de când cu străinul. Îl auzea numai trecând pe la gard,
fluierând până târziu, când se stingeau lămpile. O apuca un
pojar, să fugă, să sară gardul și să-i cadă în brațe. Dogarul, tot
cu ochii pe ea. Înjura și ieșea în curte, asmuțind câinii. Nicolae
da târcoale. L-a mai zărit de câteva ori. Ba o dată, când a fost
plecat taică-său, mă-sa s-a făcut că nu bagă de seamă și-a
lăsat-o la poartă. Au vorbit puțin, că-i era frică să nu vină
hapsânul din oraș. Lina i-a spus necazul. Nu se putea face nimic,
trebuia să se supună. Băiatul ascultase cu capul în pământ. Pe
obrazul oacheș se lăsase tristețea. Ar fi vrut să plângă, dar i se
făcuse rușine. Își mușca buzele mici și scormonea țărâna cu
piciorul. La despărțire i-a întins repede mâna și-a fugit. Ajunsă
acasă, a căzut pe pat, ostenită și înfricoșată.
Când sosea Stere, își ștergea lacrimile și se așeza lângă el. Tot
muți îi găseau oamenii. Cârciumarul își schimba numai locul, pe
alt scaun, și tot în ochii ei se uita. Lina era altfel decât femeile
pe care le cunoscuse. Cu acelea era ușor: puneai mâna, și gata!
Fata lui Roșioară însă îl făcea să nu știe ce să mai spună. Abia
schimbau o vorbă, două, și tăcerea se așternea între ei,
apăsătoare. „Uite cum se prostește omul, își spunea, cum îți ia
Dumnezeu glasul când îți place o muiere!” Se plângea când
ajungea acasă Aglaiei, și bătrâna nu-l mai slăbea:
— De ce ți-o fi frică, domnu Stere, că ești în toată firea, ai mai
văzut și dumneata la viața dumitale, ei, Doamne păzește!
— Nu mi-e frică, coană Aglăițo, dar parcă mă strânge cineva
de gât. Că-i tare frumoasă, zău dacă-i de nasul meu…
Timpul trecuse. Trebuia făcut la un fel. Cu dogarul se
înțelesese în cele din urmă în privința zestrei. Socrul îi dădea o
sumă rotundă, să poată să-și ridice prăvălie de zid, și casele cu
act dotal. El numai să știe să stăpânească și să înmulțească ce
căpătase. Nu fusese ușor, că meșterul chibzuise mult înainte de
a se hotărî, ca orice om care văzuse destule în viața lui. Că și săți
dai fata după oricine e lucru la îndemână, totul e să și te
gândești.
36