Eugen Barbu - Groapa

Pe drumul Griviței treceau căruțele lăptarilor în goană. În
mahalaua gropii bărbații erau altfel. Ea îi vedea în fiecare zi.
Ginerii nu erau marchizi, ci salahori ori fochiști, tinichigii sau
cizmari, oameni necăjiți, care umblau toată ziua după o pâine.
Își luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau țigănci
mai spălate. Le zvântau în bătăi chiar a doua zi după nuntă.
Nu semănau…
•
Veta s-a mai gândit ce s-a mai gândit la Procopie, la dragostea
lor scurtă ca viața florii de veronică și în cele din urmă a uitat de
el și de cărțile lui. Domnul Aristică i-a găsit un bărbat. A dat-o
după unul de-ai lui, de la Tramvaie. Acesta i-a făcut nuntă, a
dus-o în mahala la el, au petrecut, scăpaseră și părinții cu fața
curată. La vreun an născuse un băiat pe care-l iubea de nu mai
putea.
Încă nea Fane spunea:
— Intraseși la idei, vecine, și, uite… Ai și nepot!
— Am, să-mi trăiască! Ce vrei? Așa o fată cuminte ca a mea,
mai rar! Nu mi-a ieșit din cuvânt. E drept că a găsit și un bărbat
bun…
— Da ce-i?
— Amărâți de-ai noștri, lucrează la macaze…
— Ei…
— Și-l iubește, domnu Fănică…
— Nu mai spune!
— Ce vrei, tinerețe cu bâzdâc! A mea intrase, cum zici
dumneata, la idei: „Aristică, zicea, ai grijă, Artistică, de copila
asta a noastră, că ne face de rușine”. Da ea, săraca, domnu
Fănică, e ca porumbielu… Or să-și facă niște odăi, băiatu e
strângător, și mi se pare că, azi-mâine, îmi mai toarnă un
nepoțel…
— Să-ți trăiască!
— Să-mi trăiască!
— Ești bun de-o cinste!
— Cum să nu! Coană Lino, dă-ne câte-o sticlă de lampă
numărul doi, vorba lui nea Fănică…
291