Eugen Barbu - Groapa

Mână-mică se așeză de-a binelea. Bozoncea abia atunci râse,
icnind:
— V-am curățat, puișorilor…
Și se scutură pe fundul pantalonilor.
Seara cădea repede. Urmele soarelui se șterseseră. Gunoiul
luneca tăcut, surd, așezându-se mai jos în straturi.
Hoții se adunară. Erau cinci. Patru caiafe și ucenicul. Tunși, cu
chipuri negre, tăiați în obraz. Gheorghe aprinse un foc de
vreascuri. Flăcările se târâră o clipă la picioarele lor desculțe și
pâlpâiră.
— Tu ești Paraschiv? îl întrebă pe cel tânăr Bozoncea.
— Eu, se băgă el mai în sufletul pungașilor.
Hubărul îl măsură dintr-o ochire. Ucenicul avea un trup subțire
de fată mare și o privire ascuțită, ageră.
— De zulit, ai mai zulit la viața ta? se amestecă și Oacă,
suflându-și nasul.
— Da.
— O fi găinar d-ăia de ciordește corcovițe și le mănâncă
fofeaza… aruncă în batjocură Sandu-Mână-mică și-i scuipă între
picioare.
Cel tânăr nu-l privi. Gheorghe îl trase deoparte.
— Nu-i băga-n seamă, bijboc, fac pe șmecherii, au uitat când
au venit în gașcă. Nu știau nici să umble.
Paraschiv auzi groapa. Locul era tainic. Cerul de deasupra se
încenușa. Îi fu frică de haidamacii ce-l prețuiau din priviri, hoți
bătrâni toți, duși pe la pușcării. Tăiaseră sare la viața lor și
luaseră oameni în cuțit.
Lumina apusului se stingea în apa bălții. Flăcările ușoare,
roșcate ale focului jucau în unda ei verde. Spre margini, acolo
unde rămânea numai un noroi pierdut, subțire, cu o iarbă deasă
și întunecată, fiartă în dogorile verii, alunecau într-o parte și-n
alta cutii de tablă ruginite, scufundate în clisa vânătă. Peste
capul lor trecură muștele, o pânză de bâzani, albaștri și grași cât
greierii. Aerul suna sub lamele aripilor.
— Cu suriul știi să dai? mai întrebă Stăpânul cu glas răgușit, și
o clipă cercelul de argint, legat cu ață roșie de ureche, sclipi în
lumina focului.
Avea niște ochi mohorâți și blânzi, mai negri și mai adânci.
Era spătos și pe obrazul muncit, stâlcit în bătăi, nu se citea
nimic. Mișca greu palmele mari și cu degetele își aruncă mai
62