Eugen Barbu - Groapa

prejos, se luă după ea, rostogolind lutul și bolovanii. Veta, ajunsă
pe fund, râdea de neîndemânarea lui. Iarba pălită mirosea bine,
a vară plecată. Zări, aproape, balta.
— Haide să culegem pelin, îl chemă. Pui prinsoare că strâng
mai mult! Da-ntâi să-mi răcoresc tălpile, că m-am încălzit.
Și își ridică poalele rochiei intrând în apă. Îi plăcea nămolul
care i se încleia pe degete. Îi spuse râzând uitându-se în ochii
lui, drept, ținându-și fusta între pulpe:
— Dumneata nu intri? Ți-e frică?
Aici nu-i mai era teamă de el.
Procopie se descălță și, când îl văzu cu pantalonii sumeși,
începu să râdă:
— Parcă ești de la pompieri, când e inundație!
Trecură balta, călcând încet, cu fereală. Ea înainte, încercând
adâncimea, tot pe margini, unde nu se putea să se scufunde, el
chicotind, nedumerit. Câmpul plin de buruiană vineție începea
de la marginea apei și se sfârșea sub un mal drept.
Au cules câte un braț sănătos și Veta l-a întrebat, deodată,
fără să clipească:
— Dacă-ți arăt locul ăla al meu, juri că nu spui la nimeni?
Studentul râse. Se uită înapoi unde-și lăsase servieta și
pantofii. Nu era nimeni.
— Bine, nu spun, primi.
— Nu, jură!
— Pe ce?
— Pe ochii din cap!
— Pe ochii mei din cap că nu spun la nimeni!
Și-i întinse palma umedă. Iar o apucă tremuratul pe fată.
Din locul unde ședeau, nu se vedea nicio potecă. Ea știa însă
pe unde s-o apuce. Despică măselarița și căută din ochi urmele.
O pantă dreaptă, în care erau săpate găuri, începea de sub deal.
Urca repede ca o pisică. El se uita unde așezase Veta mai
înainte piciorul și o urmă.
Când au ajuns sus, Procopie a privit în toate părțile. Jos, văzu
fundul și malul celălalt. De aici puteai cuprinde toată groapa
fără să fii zărit. În spate erau alte scobituri, pentru coborât,
acoperite de iarbă. Veta îi arătă urmele unui foc stins mai
demult. Cenușa era spulberată și alături mai rămăseseră câteva
surcele.
280