Eugen Barbu - Groapa

— Zău…
Pungașul avea o mustață rară și ochi adânci, încercănați.
Femeia, stătută, cu poftă de bărbat.
— Lasă-mă, măiculiță!
— Nțțț!
Și-i despica bluza cu zale de arnici.
— Să știi că strig la vecini!
— Strigă!
Și-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere.
— Barem stinge lampa, că se vede peste drum!
Sufla hoțul în lampă. O nădușea. Ofta văduva-n plăceri.
— Greu fără bărbat!
— Greu, mie-mi spui?
— Îți plăcu, lele?
— Îmi plăcu.
Ostenea Gheorghe. Se ducea până afară. Îi dădea un ghiont
lui Paraschiv, care se lungea pe unde apuca:
— Fugi, puișorule, că se răcește așternutul!
Se strecura zulitorul lângă femeie, subțire ca trestia. Simțea
tuta că nu mai este ăl bătrân.
— Fugi d-acilea, muceo…
O dată o răsturna ucenicul, că era vârlav, și-i mușca țâțele.
Mielușică se făcea văduva. Paraschiv dărâma patul cu ea.
— Maică Precistă! se închina femeia. În așternutul răposatului!
Și-i mai da sfârcurile și-l aprindea.
•
Spre ziuă o lăsa dezvelită, horăind. Îl scula pe Gheorghe. Se
apucau să strângă cămășile, cearșafurile, plapuma și rufele din
lada de zestre. Făceau două baloturi, le înnodau bine – văduva,
moartă-n somn, nu-i simțea. Prin geamuri cădea lumina zorilor.
Se auzeau cocoșii.
Plecau frumușel, deschideau poarta și de aici erau în șosea
cât ai clipi din ochi. La capătul comunei, găseau vreo căruță. Se
urcau. Țăranul întreba ce-au în legăturile mari.
— A murit mă-sa lu ăsta! Și-l arăta pe Paraschiv, care o dată
se spășea. Femeie bătrână! Am înmormântat-o și i-am luat
trențele, să nu le fure careva.
— Dumnezeu s-o ierte! se închina românul.
La bariera Bucureștiului, mai cu frica poliției, mai cu
îndrăzneală, îi lăsau o sută în palmă și tocmai la telali se opreau.
173