Eugen Barbu - Groapa

hoților, dacă l-ar fi auzit: „Bă, s-a terminat cu Bozoncea! A mea-i
Didina! N-o mai dau! Iar pe el o să-l sfârtec!”
Ibovnica avea jar sub piele. O dată l-a încolăcit. Nu mai avea
Paraschiv puteri. A umplut patul cu părul ei aspru, l-a mușcat de
gât și l-a răsturnat. Își plimba gura ca focul pe trupul lui, sub
subsori, pe piept și pe la buric. Îl scormonea cu limba și-l
împungea. Se zbătea pungașul. Îl împletise cu cracii ei lungi și-l
murseca. N-a mai știut nimic apoi.
•
Pe la trei, când se ridicase luna deasupra Cațaveiului din cerul
spulberat, l-a lăsat răpus între așternuturi. Afară, era o iță de
lumină putredă, și vântul împrăștia zăpada din curte. În geamuri
se clătina lumina ștearsă a nopții de iarnă.
Gagica s-a ridicat într-un cot și l-a privit. Caramangiul horăia
doborât, gol, între perne. S-a uitat afară. Curtea era albă în
lumina lunii. A auzit câinii departe și un zvon de lăutari. Pe
nesimțite a cuprins-o spaima. Parcă se făcuse frig în odaie. L-a
zgâlțâit pe Paraschiv.
— Scoal’!
El dormea adânc. A mormăit:
— Ce-i?
— Scoal’, că mi-e frică…
Îi era greu celui tânăr. S-a uitat împrejur și și-a adus aminte
unde se afla. Didina ședea la geam și asculta. S-a ridicat,
scuturându-și lenea.
A auzit lăutarii mai aproape.
Atunci a văzut ibovnica o umbră lungă mișcându-se în curte. A
țipat, astupându-și gura cu pumnul:
— Nu știu cine-i afară!
S-a răcit pielea pe el. Muierea tremura. Pungașul și-a tras
nădragii și cămașa. A scos șișul. Ușa s-a dat de perete și în prag
îl văzură pe Bozoncea. Luna îi lumina umerii puternici și juca pe
preșuri. Îl ținea c-o mână pe Gheorghe, care gâfâia asudat. Încă
se auzeau lăutarii și chiotul curvelor venind din urmă.
— Aici erai, Paraschive? a întrebat starostele.
Didina a căzut pe așternuturi.
A înțeles cel tânăr. Stăpânul s-a întors către codoș:
— Asta o fi muierea lui, Treanță, că tu mi l-ai trimis la
însurătoare. Și l-a plesnit cu pumnul de l-a pus jos.
324