Eugen Barbu - Groapa

pentru păduchii de lemn! Cumpără, vere Marine, să dormi
liniștit. Ia praful de pureci!
Ascultau lelițele, se uitau la pungași. Parcă n-ar fi fost de-ai
lor. Paraschiv era pestriț și gălbejit, doar ochii i se vedeau de
sub căciulă, verzi ca prazul. Celălalt, îndesat și isteț, dădea
drumul prafului printre degete, îl freca mărunțel, mărunțel de
podul palmei și striga iar:
— Hai, cuscre Ilie, cumpără praful de pureci „Lux”, doi lei
cornetu, neam de neamu mă-ti n-a scăpat de păduchi! Apropiete,
neamule, ia praful! Vindecă râia și gălbeaza! Omoară căpușa
în găoacea ei? Nu te zgâi, cumetre!
Răgușea. Țăranii, neîncrezători. Le-ar fi trebuit praful
străinului, că-i sugeau lighioanele, dar de unde să știe ei că e
bun?
În cele din urmă, caramangiul înșfăca pe câte unul și-i punea
în mână un cornet făcut la iuțeală de degetele meștere ale lui
Paraschiv, plin vârf, și striga:
— Ia-l, unchiule! De pomană ți-l dau, dacă n-o fi bun.
Gorobetele scotea doi lei și-i așeza în palma celui tânăr.
Veneau și ceilalți pe urmă. Cereau câte două cornete.
— Ia, nu te-nghesui!
Se înveselea Paraschiv văzându-i așa proști. Să mai fi avut un
sac de vânzare, că țăranii erau ca oile: până apuca să cumpere
unul, că pe urmă curgeau! Când terminau sacul, o ștergeau prin
mulțime, după ce le mai umbla Gheorghe prin chimire.
Noaptea trăgeau la câte-o casă de văduvă. Băteau la geam.
— Cine-i?
— Noi, lele!
— Care voi?
— Negustorii de la București.
— Și ce-oți vrea?
— Deschide.
Deschidea văduva.
— Vrem să dormim la noapte.
— Oliu, tocmai la femeie singură? Că mă râde lumea.
Se uita caiafa la muiere, râdea, își scotea căciula, o scutura,
își ștergea picioarele.
— Văduvă, văduvă, da ce mai ochi! N-ai dumneata inima aia
să lași călătorii afară, noaptea, să se prăpădească…
O încălzeau privirile pungașilor.
171