Eugen Barbu - Groapa

— Păi să-ți spun eu, domnu Aristică, zicea nea Fane, ce-am
pățit cu una de i-am tăiat-o pe mă-sa…
Glasul autopsierului se pierdea în zgomotul cârciumii. Până
închidea Stere prăvălia, se turteau amândoi. N-ar mai fi plecat.
— Încă o sticlă de lampă și ne ducem, se ruga nea Fane.
Coana Lina se uita la bărbat. Stere încuviința pentru că nu
putea să-i supere pe clienți:
— Bine, dar atât. Trebuie să mai dormim și noi!
•
La miezul nopții, se despărțeau la pompă. Domnul Aristică
Mârzu mergea ușurel, să nu-l simtă nevasta când se întoarce.
Coana Marioara n-avea somn. Îl aștepta cu lumina aprinsă să-l
certe:
— Mai astâmpără-te, Aristică, astâmpără-te că ești om în
puterea cuvântului, ai fată mare și ne râde lumea. În loc să te
mai strângi și tu, să ne căpătuim și noi copila, că mâine,
poimâine se face de măritat, tu dai bănișorii la cârciumar, nu-ți
mai ajunge!
Tramvaistul tăcea mâlc. Când nu mai putea răbda, îi făcea
semn femeii:
— St! Vezi c-o scoli din somn!
Și pe furiș, domnul Aristică își privea nevasta. Coana Marioara
fusese femeie frumoasă în tinerețe, avea și acum niște ochi de
oftau șapte mahalale. Fata lor, Veta, ieșise din sărăcie, o bucată
de carne mică și neagră. Crescuse cam sălbatică, mai mult
aciuită prin duzi, pentru că mă-sa spăla rufe toată ziua și taicăsău
venea acasă numai seara.
La școală se dusese greu, dar îi plăcuse și, când s-a întors cu
coronița de frunze și medalie în piept, a ieșit toată strada s-o
vadă.
— A luat aia mică primu, șopteau muierile pe după porți, fată
deșteaptă, ce vrei, păi cui să semene? N-a făcut-o mă-sa cu
impiegatu?
Despre lucrul acesta oamenii știau câte ceva, dar vorbeau pe
ascuns, pentru că nu se făcea să audă domnul Aristică. Adevărul
era că mai demult, când coana Marioara avea douăzeci de ani,
șezuse la ei în gazdă unul Constantin Șarpe, cu șapcă roșie și
servietă, impiegat la Calea Ferată. Asta se întâmplase înainte de
războiul ăl mare și o știa numai baba Marghioala, vecină în
Vespasian cu tramvaistul, de unde se mutaseră cam în același
267