Eugen Barbu - Groapa

Victor se apropie să-l împace:
— Ascultă…
— Nimic, vă bag în spital!
— Dar de ce dracu nu-l legi? îndrăznise până la urmă și cel
mic.
Atât i-a trebuit lui Chirică. S-a făcut o dată galben la față, de
ziceai că moare. Abia și-a tras sufletul și s-a pus pe țipat:
— Să vă luați calabalâcul de aici. Ce, ați început să ne
împușcați?
Vecinii alergară să vadă ce-i. Pică tocmai atunci și sifonarul.
Era plin de troscot și afumat, după munci.
— Ce-i, nene Chirică? Ce s-a întâmplat? îl întrebă apropiinduse.
— Ce să fie? Mi-au omorât nepricopsiții ăștia câinele!
— Aoleu!
Și asta o auziră și ceilalți. Ei țineau la dulăi, îi creșteau din
sărăcie, împărțeau bucata de mămăligă, numai să aibă cine
lătra în bătătura casei. Au dat buzna în grădină. Oltenii văzură
că nu-i de glumă. Degeaba strigară să nu le calce vinetele în
picioare, mahalagiii n-auzeau, nu vedeau. Îi cam dușmăneau pe
venetici, că se pricopsiseră din grădinărit.
Chirică l-a înșfăcat pe Victor, cât era el de pirpiriu, și dă-i
bușeală. Sifonarul sări să-l ajute. Lovea aspru camionagiul! Îl
apucase pe cel mic cu o mână și-l vârâse între genunchi. Să-l
omoare, și mai multe nu!
În timpul ăsta muierile năvăliră în răsaduri și cărară toate
verzele. Nici roșiile nu le-au lăsat. Ridicau poalele pline și
blestemau pe olteni.
Când plecă și ceferistul acasă, cu inima ușoară, grădina era
toată o paragină. Și barem să fi murit jigodia! De unde! A
scheunat trei zile, Chirică l-a oblojit cu apă de plumb și javra a
rămas șchioapă. Se întorcea cu ceata pe la prânz, din groapă,
sătul. Câinii erau leneși, se opreau pe la cișmele, să lingă
băltoacele, și plecau mai departe. Parcă se mai lungiseră. Se
opreau în fața bisericii și se întindeau pe lespezile albe, la soare.
Pe la două, puteai să-i lovești cu pietre. Nici nu se mișcau. Se
târa câte unul după umbră și iar cădea pe labe. Din gâtlejurile
adânci li se scurgeau bale groase și adormeau. Blănurile
duhneau a gunoaie și, când soarele cobora spre apus, se
urneau.
225