Eugen Barbu - Groapa

De undeva de departe se deslușea strigătul unei fiare
întărâtate, întrecând vântul sălbatic.
— Lupii…
Anghel râse eu glas stins:
— Fugiți, mă, d-acilea, ce să caute lupii-n București!
Tăcură, ascultând încordați. Acum nu se mai auzeau decât
crengile pomilor, lovindu-se și frecându-se.
— Un chibrit… aveți careva un chibrit? se dumeri cel dintâi
starostele.
Se căutară înfrigurați. Neacșu găsi o cutie prin fundul
nădragilor. Dădu să aprindă, dar crivățul stinse flacăra mică a
bățului umezit.
— Îți tremură mâna, ai? râse iar Anghel mânzește. Adu la
mine.
Încercă și el stricând câteva chibrite. Dumitru se uită îngrozit
împrejur, căutând un pom mai înalt în care să se cațăre.
Umbrele negre ale copacilor tineri se mișcau într-o parte și-n
alta. Dincolo, în câmpie, era pata rotitoare a zăpezii spulberate.
Lupii se apropiau. Țiganii le auziră mersul gâfâit în haită și iar
strigătul de foame al căpeteniei. Să fi fost șapte sau opt. Îi
căutau.
— Ei, Anghele? înjură țambalagiul.
În întuneric se zăriră luminile roșii, vii ale ochilor sălbatici.
— Mă, nu vă temeți, mă! striga Mitică răgușit. Stați aproape
de mine, mă! Ia mai dă chibriturile, Neacșule!
În grabă pierdură și cutia cu cele câteva bețe rămase.
Dumitru căzu în genunchi și începu să se roage.
— Scoală, boala dracului, din drum! îl înghionti Anghel
nădușit.
Urletul fiarelor se potoli. Lupii așteptară câteva clipe. Erau
aproape de tot. Lăutarii nu mai simțeau nici frigul și nici
biciuirea zăpezii. Priveau luminițele jucăușe care se mișcau în
jurul lor.
În groaza lui, țambalagiului i se păru că toată păduricea se
umpluse de puncte roșii care se apropiau și se depărtau…
— Doamne ajută, Doamne, gâfâia, ajută-ne Doamne, nu ne
lăsa…
Cine știe cât au stat așa… Haita aștepta nemișcată în
întuneric. Când auziră iar urletul unuia mai apropiat, starostele
strigă la ceilalți:
357