Eugen Barbu - Groapa

Drumul scurt se sfârși. Duba opri brusc. Se ciocniră cu capul
de tavanul ei de scânduri. Când se dădură jos, aveau picioarele
amorțite. Paraschiv privi clădirea cenușie a prefecturii.
— De aici nu mai scăpăm zdraveni! spuse.
— O, că nu-i dracu așa de negru! Tine-te bine, numai pe
Stăpân să nu-l vindem, c-a mai omorât trei pentru asta. Altfel, e
mișto, mai vezi și tu lumea! Toți ponții pe la Mititică trec întâi și
pe urmă îi duce, care încotro…
— Gura! strigă la ei un sergent și-i cără după el.
I-a bătut și ziua, și noaptea și tot au spus. Au dat vina pe
Nicu-Piele, dus în pușcării, căruia n-aveau ce-i mai face, numai
să-i scape pe cei liberi. Pârnaia era plină. Nu mai văzuse
ucenicul. Toți zulitorii Bucureștiului, șuți, hoți de cai, trosnitori,
carditori, tâlhari de drumul mare, toată crema caramangiilor.
Ședeau pe ciment și așteptau să fie trimiși la ocne. Jucau barbut
pe șest, înțeleși cu paznicii, să le mai treacă timpul.
Cum i-a văzut Gheorghe, s-a înveselit. Îi cunoștea aproape pe
toți. Pe unii din ei el îi învățase să ciordească. Acum erau șefi de
bandă, cu morți pe suflet și cu condamnări în șir, fugiți, scăpați
de sub escortă și iar prinși, unii cu câte o sută de ani de
pușcărie, să tot trăiești, să tai sare. Se simțea ca între ai lui. L-a
arătat pe cel tânăr și a început să-l laude că se afla cu el:
— Ăsta, bă gioarselor, vă dă șapte înainte! Patru comisari a
mierlit până au pus mâna pe noi. Cât nu-mi place mie sângele
de om, da la el a fost ceva de bunghit! Nu ne lăsau și-a trebuit
să arunc eu cu cuțitul. Doi am pus jos. Dacă nu eram cu el, ciur
ne făcea poliția.
— Iar se bărbierește Gheorghe, râse unul din fundul beciului.
Se adunară împrejur. Erau hoți și hoți. Mai bătrâni și mai
tineri, spilcuiți de nici nu-i bănuiai, cu haine bune pe ei, ca
domnii, sau jerpeliți, manglitori de rând, care zăceau la zdup
pentru vreo găină. Treanță le spunea pe nume, se înjura cu ei,
ce mai, șnorări de-ai lui. Stătuseră împreună la gros. Ucenicul i-a
privit pe rând. De sus, din tavanul afumat al beciului, venea o
lumină chioară de la un bec lunguieț. De mulți auzise: Arsene,
de-o omorâse pe mă-sa, Mantă, unul de trosnea la Obor, Mulă,
care umbla cu gura de lup, Gătitu, ginitor în Rahova, Ilă-Plic,
Vizante-Garagață și alții.
Codoșul vorbea, vorbea:
262