Eugen Barbu - Groapa

321
și cară-mi toate boarfele de-acolo, să-mi vii cu ele, să le pun să
joace cu mine, că voi nu mai sunteți în stare. Da repede, că n-
am timp.
A plecat ăl bătrân, îi era frică de nebun. Într-un ceas a fost cu
cinci muieri după el. Au umplut cârciuma. Se ruga negustorul de
ei:
— Da mai duceți-vă, neiculiță, și la altul, că m-am săturat,
ajunge…
— Nu ne supăra! a zis blând Mână-mică, atunci trezit din
somn cu poftă de băutură.
— O, că plecăm, a adăugat și Stăpânul. Plecăm, că am treabă
în noaptea asta…
Codoșul i-a simțit privirea pe el. Îi mirosise starostelui, nu mai
era scăpare. Și-a dat groaza-n el. Tremura tot, cu privirile în
pământ. Bozoncea îi turna pahar după pahar, să-l îmbete.
— Ia, puișorule, ia cu mine…
Mitică Ciolan cânta:
Foaie verde și-un susai,
Inimă de putregai,
N-am un cuțit să te tai,
Să văd înuntru ce ai?
Anghel a întins vioara și caramangiul i-a umplut-o cu poli:
— Na, mă, na, da să-mi ziceți și p-ăla: Soarele m-a
blestemat…
Vioristul a deschis pliscul lui și i-a făcut plăcerea hoțului:
Soarele m-a blestemat
Să nu iau fată din sat,
Că astea sunt șmecheroase
Și cu ele nu faci casă,
Te toacă și te mănâncă
Și-și iau drumul să se ducă,
Te las noaptea culcat.
Se duce la altu-n pat…
Călifarul își pironise ochii în oglinda vinului. Îl ardea cântecul.
Anghel nu terminase. O luă mai repede: