Eugen Barbu - Groapa

158
• Moartea lui Marin Pisică
Marin Pisică se văruise de cu seară cu un cumnat, praf se
făcuse. Dormise greu, deși noaptea se mai sculase de vreo două
ori să bea apă, că-i ardea gâtlejul după atâta țuică. Cuțarida,
moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâșnea undeva la fund. La
cinci trebuia să fie în curtea abatorului, să taie vitele în reprize.
Și avea un cap greu, să nu-l mai ții pe umeri. În casă frig, nu
găsea lampa. A plecat nespălat, înjurând. Avea de mers vreme
de un ceas. Cerul, ca o basma, și o lună spulberată, numai
vălătuci. Și-n mintea lui canonită, o dată s-a făcut lumină și n-a
mai simțit frigul…
Se făcea că era după învierea a doua a lui Cristos, care
sculase săracii din pământ și mergea înaintea lor, numa-ntr-un
prapur alb, străveziu. Și unde înfloreau pomii împrejur și-n
Cuțarida, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ți se
izbândea.
— Da tu, cam ce-ai vrea, Pisică? îl întrebase fiul lui Dumnezeu.
— Păi ce să vrea un pârlit ca mine?
— Grăiește.
Parlagiul și-a adus aminte câte vite îngenunchease sub cuțit.
Și parcă tot aerul tremura de răgetele boilor. El, care nu mânca
pasăre și nu s-atingea de carne, era plin de sânge și pe suflet. În
mahala nu ți-ar fi tăiat o găină. Încă râdeau muierile de el:
— Oliu, domnu Pisică, da izmenit mai ești! Zici că nu intri-n
păcat pentr-un suflet de pasăre, da la abator ții vitele-n cosor!
— Da, dar acolo-i servici! le răspundea.
— Servici-neservici, se numește că ești adventist, parcă nu
știm noi?
Dar Marin Pisică nu era adventist. Avea inima ca o fereastră
deschisă. Vorbea singur, aduna flori și-ntre pereții odăii lui
zburau scatii și brabeți bătrâni, care n-aveau unde să mai plece.
Și domnul Isus îl ținea sub priviri.
— Grăiește, Marine!