Eugen Barbu - Groapa

care tocmise acum trei zile echipajul mortuar. Ajunși în casă,
cioclii își scoaseră pălăriile caraghioase și își făcură cruce.
— Gata, ați venit? întrebă o femeie, cu puțină spaimă în glas.
— Am venit.
— Să pornim, atunci, adăugă altcineva dintr-un colț. Bateți
capacul coșciugului…
Cioclii se mirară:
— Cum, nu mergeți cu el neacoperit?
— Nu, făcu sec fratele mortului. Nu e timp de întrebat.
Una din femei aduse două păhărele de rachiu, întinzându-le
noilor-veniți:
— Luați, de sufletul mortului!
Cioclii băură de două ori la rând și se apucară de treabă,
trăgând cu urechea spre stradă. Dintr-acolo nu se auzea nimic.
Când capacul fu bătut în cuie cineva spuse:
— Și mânați mai cu viață, că v-ajungem noi!
Se mai bău câte un pahar cu rachiu. Unul din bărbați și o
femeie rămaseră acasă. Ceilalți își luară paltoanele din cui cu o
strângere de inimă care nu scăpă nimănui. Ușa fu dată de
perete. Se auzi un scâncet de femeie, atât de nepotrivit, încât
toți priviră înapoi, ca și când ar fi vrut să-l oprească.
Cioclii apucară coșciugul: unul de un capăt, altul de celălalt și
coborâră încet scările. Fratele mortului dădu de perete poarta
casei, înfruntând privirile dușmănoase de-afară.
Mulțimea încremenită până atunci începu să se miște. Morții
înspăimântă întotdeauna pe cei vii, amintindu-le viitorul, și o
secundă cele câteva femei mai din apropierea curții fură gatagata
să-și facă cruce, dar o ură veche, strânsă de ani de zile, le
înțepeni mâinile și așa înghețate.
Bărbații priveau sicriul negeluit, din scânduri ieftine de brad,
cu capacul bătut în cuie.
— L-au ascuns, spuse unul.
— Calic a fost, calic moare!
Glasurile se aprinseră:
— Mie mi-a luat trențele din casă, strigă o femeie. Am venit la
el și i-am căzut în genunchi: „Domnu Bică, îmi mor copiii de
foame, mai păsuiește-mă!” El, nimic: inimă de câine!
— Pe mine m-a scos la vânzare! A protestat polițele și mi-am
mâncat de sub unghie ca să plătesc aucații…
— Cerea camătă. Îți da o sută, îți cerea o sută jumate…
234