Eugen Barbu - Groapa

pe cap se înfășurase cu un fișiu negru de mătase. Prin ferestrele
deschise ieșea fumul de tămâie. Feștilele galbene de la capul
mortului ardeau încet, picurând ceara pe cearșaful întins sub
trupul înțepenit.
Pe la nouă, sosi și părintele, o dată cu lucrătorii tâmplari,
chemați de Aglaia, să ia măsuri de coșciug. Popa își pusese
odăjdiile și deschisese cartea. După aia se învoi cu văduva când
să vină pentru slujba de înmormântare. În timpul ăsta, meșterii
măsurară, scriseră pe o hârtie lungimea și lățimea sicriului și
plecară. Florica trimise o vecină la cârciumar să-i aducă țuică și
o împărți muierilor. Începuse priveghiul.
Se umpluse curtea de babe. Nu lipsea una: Mița adusese o
mână de crizanteme albe, atunci culese din grădina ei, Tinca,
mai slabă și uscată, bolborosea cuvinte neînțelese, bătând câte
trei cruci în toate unghiurile casei, Lixandra privea din prag
mortul, nemișcată, Marghioala a lui Mială își învelise capul cu un
bariș negru, lung, care-i atârna până la poale, și se îndesa spre
lumânări să nu le lase să se stingă, iar Chirița se dase lângă
văduvă și o sfătuia:
— Dacă mături, să dai gunoiul spre coada casei, să nu te iei,
Doamne ferește, după răposat!
— Las’, că știe ea! se amestecase Aglaia. E muiere trecută…
Baba Mița se mira că nu-l așezaseră pe Gogu cu capul la ușă.
— Nu e bine, soro, nu e bine, când l-o pune-n tronul lui să nu-l
lăsați așa, auzi tu, Florico?
Văduva – de care să asculte mai degrabă? Dădea din cap că a
înțeles și făcea tot ce știa ea. Pe poartă intrau acum și bătrânii
mahalalei. Erau vreo opt, albiți, cu părul rar și cu mustăți
groase, aspre. Călcau măsurat, scoțându-și pălăriile. Ei nu
lipseau de la priveghiuri. Nu mai aveau somn de mult, și cum se
mai ducea unul de pe lumea, asta, trebuiau să-și ia rămas bun
de la el, mai ales că nopțile treceau ușor, cu o vorbă, două, cu
un păhărel de țuică.
Aglaia îi cunoștea pe toți. Se împuținau și ei. Vara trecută
fuseseră mai mulți. Îi știau femeile. Așteptau să se încălzească
timpul pe câte o buturugă în porți, nemișcați. Nu vorbeau decât
rar, tușind și asudând. Să-i fi văzut de departe, ai fi zis că sunt
niște patriarhi, ieșiți la soare în cămăși. Nu lipseau vinerea seara
de la slujbă, de duminici ce să mai vorbim?! Ascultau de la opt și
până la pilda popii, mai moțăind, mai dând din cap în semn că
309