Eugen Barbu - Groapa

cu măsurătorile, și săpătorii s-au apucat să scormone pământul
pentru temelie.
Treceau oamenii și se închinau în fața locului. Au turnat
betonul ca pe-o ciulama și, în fața gropilor ce închipuiau forma
lăcașului, mai mulți preoți, în frunte cu unul mic de statură, gras
și ochios, cu barbă roșie cum e amarantul, îmbrăcat în odăjdii
strălucitoare și încins cu un brâu, au îngropat o cruce de argint,
spre răsărit, unde trebuia să fie altarul, au citit din cărțile sfinte,
și-au sărutat pe rând Sfânta Scriptură.
Toată mahalaua se uita împrejur. Veniseră și câțiva dregători,
în haine negre, primarul, vreo doi comisari, lume aleasă.
Oamenii ședeau cu capetele plecate, ascultau vorbele preotului
celui mic și la urmă s-au închinat cu evlavie.
Până iarna au terminat biserica. Salahorii ridicaseră schelele
pe măsură ce creșteau zidurile. Cărămizile se îmbucau una în
alta, inginerii cercetau cu o ață întinsă între două cuie și cu un
ochean de lemn, care avea o geană de apă. Dacă zidul nu era
drept, ochiul acela se tulbura, fărâmau și o luau de la capăt.
Lucrul mersese greu la început. Venise luna lui cuptor, soarele
ardea nemilos pielea zidarilor. Cărau pe scările de lemn pietrișul,
despuiați până la brâu, strigau la muierile și copiii de le ajutau,
venea noaptea, cădeau răpuși de oboseală pe grămezile de
nisip, dormeau tun până dimineața și, când răsărea soarele, se
spălau la pompă cu apă rece și o luau de la cap.
Făcea treabă și negustorul. Pe la zece, oamenii trimiteau
băieții după rachiu, tăiau roșii, le sărau, le amestecau cu
castraveți în blidele lor murdare și mâncau. La prânz, opreau iar
lucrul. Țigăncile deșelate de corvoadă aprindeau focuri, fierbeau
câte o zeamă lungă și se odihneau.
Prin septembrie, ajunseseră la turnuri. Mahalagiii priveau, le
creștea inima. Nu-i mințise primăria.
Cărămidarii terminaseră. Într-o săptămână au pus turlele, au
bătut tabla deasupra, au potrivit streșini și burlane, ghiventuri
de aramă, s-o împodobească, și s-au dat jos de pe schele.
Atunci a venit un meșter talian să așeze marmura la față, să
îmbrace biserica pe dinafară. Tencuială nu-i trebuia lăcașului
decât pe dinăuntru, unde se pictau sfinții.
Frumos om, ăsta, meșterul. Înalt și subțire, cu pielea
întunecată și ochi arzători. Cânta pe limba lui și nici câinii nu
mai lătrau în mahala când începea. Se suia pe schele dimineața
147